Suveranitatea în nume propriu: guvernarea prin rotație și articolul 2 din Constituție

Criza politică a verii lui 2026 a produs, în locul unei soluții, un inventar de expediente. În fața imposibilității de a articula o majoritate parlamentară stabilă, formațiunile din fosta coaliție auto-intitulată ”pro-occidentală” au pus pe masă, rând pe rând, variante de guvernare minoritară: un executiv PNL–USR–UDMR care să cedeze, „prin rotație”, locul unui guvern monocolor PSD; un principiu al „reciprocității”, prin care fiecare tabără să voteze, la rândul ei, guvernul celeilalte; ori, în varianta PSD, un cabinet integral al acestui singur partid. Ceea ce leagă aceste scenarii nu este ceea ce propun, ci ceea ce evită deopotrivă: niciunul nu caută o majoritate reală și niciunul nu ia în calcul întoarcerea la alegători, soluția responsabilă. Alegerile anticipate — singura cale prin care o majoritate de guvernare ar putea fi, cinstit, reconstituită — sunt tratate ca ipoteza de neatins.

Întrebarea pe care merită să ne-o punem este dacă această preferință pentru rotația puterii în dauna consultării electoratului rămâne o simplă lipsă de eleganță sau decență politică sau atinge ceva mai adânc: chiar arhitectura suveranității, așa cum o așază articolul 2 din Constituția României.

Textul constituțional și miza lui

Norma respectivă este scurtă și categorică. Potrivit art. 2, „(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. (2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Structura acesteia este limpede. Titularul suveranității este poporul și doar acesta; exercițiul suveranității nu este liber, ci reglementat, canalizat exact — „prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri”. Iar alineatul (2) închide poarta oricărei confiscări. Reprezentarea nu este, prin urmare, o delegare în alb: ea rămâne legată, prin firul alegerilor, de sursa ei populară. Parlamentul, „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61), nu deține suveranitatea, ci o exercită în numele celui care i-a conferit-o. Distincția pare scolastică; ea devine decisivă exact în momentele de blocaj.

„Periodic” nu înseamnă „o dată la patru ani”

Prima obiecție previzibilă este că cei aleși în decembrie 2024 dețin un mandat proaspăt, iar art. 63 îl fixează la patru ani; a cere alegeri anticipate ar contrazice caracterul „periodic” al scrutinului. Obiecția inversează sensul cuvântului. Cerința ca alegerile să fie „periodice” este o garanție a cetățeanului împotriva puterii, nu a puterii împotriva cetățeanului: aceasta impune o cadență minimă — reînnoirea mandatului cel puțin la fiecare patru ani — pentru ca nicio adunare să nu se poată eterniza. Periodicitatea alegerilor stabilește un plafon maxim al duratei, nu un prag sub care poporul ar fi decăzut din dreptul de a fi consultat. Nimic din litera textului constituțional nu interzice o consultare mai devreme; a citi „periodic” ca pe o interdicție de a merge la urne înainte de termen înseamnă a transforma o protecție a suveranului într-un privilegiu al mandatarilor.

Aici trebuie însă spus deschis ceea ce un jurist onest nu poate ocoli: sistemul nostru constituțional nu oferă anticipatele „la cerere”. Parlamentul nu se poate (din păcate) autodizolva, iar dizolvarea prezidențială din art. 89 este strict circumscrisă — este posibilă numai dacă, în 60 de zile de la prima solicitare, Camerele nu au acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului și numai după respingerea a cel puțin două cereri de învestitură, o singură dată într-un an. Constituția manifestă, așadar, o preferință structurală pentru continuitatea legislativului, fără a ține cont de momente de absurdul celor din prezent. Tocmai de aceea argumentul nu se poate opri la art. 63; el trebuie dus până la art. 2 din Constituție.

Blocajul și exercițiul suveranității „în nume propriu”

Miza reală nu este numărul de ani rămași din mandat, ci ce se întâmplă atunci când mandatul nu mai poate fi convertit în guvernare, finalitatea principală a acestuia. Situația descrisă de actorii politici nu este imposibilitatea de a învesti vreun guvern — un cabinet minoritar poate fi, tehnic, învestit —, ci imposibilitatea de a constitui o majoritate care să susțină un guvern și să-i voteze legile. Rezultatul este un executiv existent pe hârtie, dar incapabil să legifereze fără majorități improvizate de la caz la caz și expus permanent moțiunii de cenzură (art. 113). Un Parlament care nu mai poate produce guvernare nu-și mai îndeplinește rațiunea constituțională de a fi; reprezentarea subzistă formal, dar se golește de funcție.

În acest punct intervine alineatul (2). El este citit, de regulă, ca o interdicție a uzurpării clasice — lovitura de stat, puterea autoproclamată. Interpretarea este corectă, dar incompletă. Interdicția de a exercita suveranitatea „în nume propriu” nu vizează doar pe cel care ia puterea fără titlu, ci și pe cel care, deținând un titlu, îl folosește nu ca pe un canal al voinței populare, ci ca pe o proprietate personală. Când clasa politică, în fața incapacității de a genera o majoritate, alege să-și treacă puterea de la o tabără la alta — nu pentru a guverna, ci pentru a rămâne la guvernare și pentru a ține alegătorul la distanță —, ea încetează să mai exercite o funcție delegată și începe să exercite o prerogativă însușită. Rotativa este forma pură a acestei însușiri: un aranjament al puterii conceput pentru comoditatea celor care o dețin, desprins de un mandat reînnoit. Aceasta este suveranitatea exercitată „în nume propriu” — dacă nu în litera exemplului de manual, atunci în substanța lui.

Deturnarea mecanismului electoral

Se poate replica că guvernele minoritare sunt o practică parlamentară legitimă, întâlnită în numeroase alte democrații. Adevărat — dar viciul nu stă în caracterul minoritar al guvernului, ci în instrumentalizarea învestiturii. O cabinet minoritar care guvernează este una; un aranjament a cărui trăsătură definitorie este tocmai incapacitatea de a guverna, rotit între tabere doar pentru a evita urnele, este cu totul altceva. Diferența nu este de grad, ci de finalitate.

Iar finalitatea trădează mecanismul. Singura poartă constituțională către alegeri anticipate — dizolvarea din art. 89 — se deschide exact atunci când Parlamentul se dovedește incapabil să învestească un guvern și să-i asigure o majoritate. A grăbi învestirea unui executiv minoritar precis pentru a nu declanșa acest mecanism înseamnă a folosi o competență constituțională împotriva scopului pentru care a fost instituită. Este un détournement de pouvoir transpus la nivel constituțional: forma este respectată, dar puterea este exercitată într-o direcție străină rațiunii ei. Caracterul restrâns al dizolvării nu este o autorizație de a perpetua disfuncția; este o supapă gândită pentru a readuce, în ultimă instanță, întrebarea la cel care poate răspunde, singurul — poporul. Principiul loialității constituționale, pe care Curtea Constituțională l-a dezvoltat ca standard al comportamentului dintre autorități, cere ca prerogativele să fie folosite spre scopul lor, nu deviate spre conservarea celor care le exercită.

Concluzie

Alegerea de fond nu este între „stabilitate” și „instabilitate”, așa cum este prezentată public. Este între o recurgere onestă la deținătorul primar al suveranității – poporul român – și un aranjament ad-hoc și care folosește doar mandatarilor, blocând simultan suveranului posibilitatea să se exprime. Se poate ca formula rotativă să supraviețuiască unei analize a literei — Constituția, am arătat, îngreunează anume anticipatele. Dar legalitatea formală și legitimitatea constituțională nu se confundă. Un mecanism care menține la putere, prin rotație, o clasă politică incapabilă să se pună de acord pentru o majoritate, cu prețul de a ține alegătorul departe de urne, este o formă fără fond a democrației reprezentative: păstrează gramatica reprezentării, dar îi pierde înțelesul.

Articolul 2 al Constituției nu spune doar cine deține suveranitatea; spune și cum poate fi ea exercitată — prin organe constituite prin alegeri, iar nu în nume propriu. Când reprezentarea nu mai poate produce guvernare majoritară, calea fidelă Constituției nu este privatizarea prerogativei suverane între cei care o dețin, ci întoarcerea ei la sursă. Refuzul acestei întoarceri, mascat în inginerie de învestitură, nu este prudență instituțională. Este, la limită, exact ceea ce alineatul (2) al art. 2 din Constituție interzice: o confiscare a puterii în stat de către un grup restrâns.