Jaloane fără drum

I. Două calendare care se ciocnesc

România trăiește, în august 2026, două calendare simultane care nu comunică între ele.

Primul este cel administrativ și european. La 31 august 2026 expiră perioada de eligibilitate a Mecanismului de redresare și reziliență. Cererea de plată nr. 5 se depune, cu 75 de jaloane și ținte, dintre care mai puțin de jumătate erau consemnate ca îndeplinite în nota internă a ministerului coordonator. Cererea nr. 6, ultima, cuprinde peste 150 de jaloane și mizează aproape nouă miliarde de euro brut. În spate rămân o jumătate de miliard pierdut la cererea nr. 3 și circa șapte miliarde renunțate la renegocierea din 2025.

Al doilea calendar este fizic și local. Dunărea la cel mai scăzut debit din ultimele aproximativ patru decenii. Stare de alertă la nivel național declarată pentru toată luna august. Apeluri publice către consumatori să reducă voluntar consumul între orele 19:00 și 23:00. Intervenții de urgență pentru a menține alimentarea cu apă de răcire a Centralei de la Cernavodă. Importuri de energie din Ucraina — o inversare de roluri față de anii în care noi eram cei care exportam, în regim de urgență, către un stat aflat în război.

Între cele două calendare nu există aproape nicio legătură. Aceasta este, în esență, teza textului de față.

II. Ce este, juridic, un „jalon”

Cuvântul „jalon” a intrat în vocabularul public românesc cu o încărcătură pe care textul care îl generează nu i-o dă. În Regulamentul (UE) 2021/241, jaloanele și țintele nu sunt obiective de politică publică, nu sunt viziune și nu sunt strategie. Sunt condiții de decontare. Ele se stabilesc prin decizia de punere în aplicare a Consiliului, se detaliază prin aranjamentele operaționale convenite cu Comisia și se verifică, la fiecare cerere de plată, prin raportare la o descriere tehnică formulată astfel încât îndeplinirea să fie evaluată cât mai corect, nu apreciată subiectiv.

Din perspectiva unui avocat, structura este familiară: avem un instrument de finanțare cu tragere pe tranșe, condiționată de îndeplinirea unor obligații enumerate limitativ, cu un mecanism de suspendare a plății și de reducere a contribuției în caz de neexecutare. Nu este un plan de dezvoltare. Este un contract cu condiții suspensive și clauze de reziliere parțială.

De aici decurg două consecințe pe care discursul public le confundă sistematic.

Prima: un jalon poate fi îndeplinit impecabil, iar politica publică din spatele lui poate eșua complet. Adoptarea unei legi este un jalon; aplicarea ei este altceva. Semnarea unui contract de lucrări este un jalon; existența lucrării este altceva. Cine măsoară succesul unei țări în jaloane îndeplinite măsoară, de fapt, conformitatea documentară a administrației, nu transformarea economiei.

A doua: îndeplinirea jalonului nu este un act instantaneu, ci o stare care trebuie menținută. Articolul 24 alineatul (3) din Regulament prevede, într-o formulare pe care merită să o reținem, că îndeplinirea satisfăcătoare a jaloanelor și țintelor presupune ca măsurile legate de jaloane și ținte îndeplinite anterior în mod satisfăcător să nu fi fost inversate de statul membru. Ireversibilitatea nu este o exigență politică. Este o condiție de plată.

III. Legea decarbonizării și problema reversibilității

Pe acest fond, Parlamentul a adoptat la 4 august, Senatul fiind cameră decizională, un proiect care modifică Ordonanța de urgență nr. 108/2022 privind decarbonizarea sectorului energetic. Soluția legislativă este simplă și, la prima vedere, rezonabilă: nicio capacitate pe cărbune nu poate fi închisă înainte de punerea în funcțiune a unor capacități care să o înlocuiască.

Politic, argumentul se apără singur, mai ales într-o lună în care sistemul funcționează la limită. Juridic, măsura este justificată de ceva ce s-ar numit forță majoră: intervenirea unei împrejurări insurmontabile și care nu putea fi prevăzută.

Angajamentul de reducere a producției pe cărbune este un jalon declarat îndeplinit, nesăbuit, pe baza căruia România a încasat deja bani într-o cerere de plată anterioară. Intervenția legislativă nu amână o obligație neajunsă la termen; ea readuce în discuție ceva care s-a întâmplat dar care se dovedește, prin evoluțiile viitoare, o uriașă sabotare a intereselor economice ale României.

La care se adaugă un al doilea element. Guvernul a ”negociat” (vorba vine) închiderea unor capacități energetice certe, chiar dacă scumpe sau eficiente, gudurând-se pe lângă Comisia Europeană și satisfăcând interesele mărilor puteri ale Uniunii Europene, cărora le iese mai bine, per ansamblu, statistica decarbonizării, fără niciun plan real de creare de noi capacități energetice fiabile, fie centrale pe gaz, fie reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă. În schimb zburdă liber pe câmpii și sunt aruncați bani pe fereastră planuri fantasmagorice despre mini-reactoare nucleare, pe o tehnologie care nu a mai fost folosită nicăieri în lume, extrem de scumpă și mă mir că nu s-a pus în discuție și folosirea energiei mareelor de la Marea Neagră, deși aceasta are maree notorii de reduse!

IV. „Interesul național” nu e o formulă goală — dar a fost golită

Ambele tabere, culmea și cea care urmărește o strategie stabilită departe, la Bruxelles, invocă interesul național. Cei care vor menținerea centralelor pe cărbune spun că interesul național cere să nu rămânem fără energie, ceea ce sună cât se poate de logic. Cei care vor respectarea cu orice preț a ”jalonului” spun că interesul național ar fi să nu pierdem un miliard de euro, sumă care poate părea mare, dar care nu înseamnă decât niște bani intrați în gaura neagră a bugetului de stat. Ambele afirmații sunt aparent adevărate și niciuna nu este un argument, pentru că fiecare tabără folosește sintagma ca pe un sinonim al propriei preferințe.

Or, interesul național are conținut normativ, iar acesta se află în articolul 135 alineatul (2) din Constituție. Statul trebuie să asigure, în ordinea în care le enumeră textul, libertatea comerțului și protecția concurenței loiale, protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară, exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, refacerea și ocrotirea mediului, precum și crearea condițiilor pentru creșterea calității vieții. Este, dacă vrem să citim textul cu seriozitate, o obligație compusă, în care securitatea aprovizionării, funcționarea pieței și protecția mediului stau împreună, nu una împotriva celeilalte.

Testul corect nu este, deci, „cărbune sau nu”. Testul este dacă o măsură crește sau scade capacitatea țării de a avea, peste cinci ani, energie sigură și la preț competitiv. Aplicat onest, testul acesta condamnă ambele soluții aflate azi pe masă: și închiderea fără înlocuire, și amânarea fără investiție. Prima ne lasă fără capacitate; a doua ne lasă cu o capacitate care oricum va ieși din piață, doar că mai târziu și mai scump, fără ca între timp să se fi construit ceva.

V. Ce nu poate face un jalon

Criza de acum nu este de natură de reglementare. Este hidrologică. Niciun jalon din PNRR nu vizează reziliența sistemului energetic la secetă, apa de răcire, stocarea, sau interconectarea în condiții de stres regional simultan — Bulgaria și Ungaria au avut aceeași lună, deși ar fi trebuit să aibă în vedere și aceste situații.

Adecvarea sistemului nu este, de altfel, o materie europeană delegată. Regulamentul (UE) 2019/943 privind piața internă de energie electrică organizează evaluarea europeană și națională a adecvării resurselor, obligă statul care identifică o problemă de adecvare să adopte un plan de implementare și permite mecanismele de capacitate ca soluție de ultimă instanță, temporară și notificabilă ca ajutor de stat. România discută despre un mecanism de capacitate de ani buni. Nu are încă unul funcțional. Consecința se vede acum: într-un deficit de aproape 1.800 MW la vârf, singurele instrumente rămase sunt apelul la bunăvoința consumatorilor și importul de disperare, la prețuri care ne-au plasat în primele trei piețe scumpe din Uniune.

Aici se închide și cercul care ne interesează cel mai direct pe cei care lucrăm cu dreptul concurenței. Nu avem capacitate nouă pentru că nu s-a investit. Nu s-a investit, printre altele, pentru că semnalul de preț a fost desființat prin plafonări, compensări și taxări retroactive succesive, adică prin exact acele intervenții administrative pe care statul le adoptă atunci când nu are un instrument de piață bine construit. Iar acum intervenim din nou administrativ, pentru că nu avem capacitate. Este o buclă închisă pe care o parcurgem de patru ani, cu convingerea, de fiecare dată, că de data aceasta e o excepție.

VI. Miezul: absența proiectului de țară

Timp de cinci ani, PNRR a funcționat ca proiect de țară de facto. Nu a fost niciodată așa ceva, și nici nu avea cum să fie.

Nu a fost, pentru că a fost scris sub presiunea timpului, după un șablon european, cu jaloane negociate pentru a fi finanțabile, nu deliberate pentru a satisface nevoi proprii ale României. Nu a fost, pentru că a fost revizuit de trei ori, ajungând la o valoare de circa 20,1 miliarde de euro, după ce pe drum s-au pierdut sume pe care nimeni nu și le-a asumat politic. Nu a fost, pentru că a fost implementat de guverne succesive, fiecare tratând jaloanele ca pe o moștenire, nu ca pe un angajament propriu. Și, mai ales, nu a fost, pentru că se termină la 31 august, iar nimeni nu a spus public ce urmează.

Dezbaterea de astăzi nu opune două proiecte de țară. Opune administrarea unei condiționalități externe străină de realitățile noastre revoltei împotriva ei. O tabără oferă o matrice de condiții și avertismente despre penalități. Cealaltă încearcă să facă apel la sens, la planuri proprii. Contabili versus oameni speriați, pe bună dreptate, de spectrul unui faliment economic.

Un proiect de țară nu este un document. Este un acord politic durabil asupra unui număr mic de obiective, care supraviețuiește schimbării guvernului. Dovada că nu îl avem nu este ideologică, ci procedurală: o țară care ar fi avut unul nu s-ar fi aflat, cu trei săptămâni înainte de termenul final al celui mai mare instrument de finanțare din istoria sa recentă, cu un guvern interimar de trei luni și cu un Parlament convocat în sesiune extraordinară pentru a modifica o reformă pe care o declarase deja îndeplinită.

VII. Câteva precondiții, nu un program

Nu propun un program. Propun câteva precondiții juridice fără de care orice program rămâne literatură.

Prima este predictibilitatea. Nicio strategie energetică nu valorează nimic într-un sistem în care regula fiscală și cea de preț se schimbă anual, iar intervențiile retroactive sunt tratate ca instrument obișnuit de guvernare. Cine vrea investiție privată în capacitate de generare trebuie să ofere, întâi, siguranța că regula de azi va exista și peste zece ani.

A doua este utilizarea instrumentelor pe care dreptul european ni le pune deja la dispoziție. Un plan de implementare pe adecvanță și, dacă evaluarea îl justifică, un mecanism de capacitate corect notificat sunt preferabile stării de alertă permanente. Este mai bine să ai un instrument legal de piață decât o improvizație administrativă repetată.

A treia este separarea decarbonizării reale de decarbonizarea declarativă. Greșeala de construcție a planului nu a fost angajamentul de a închide capacități pe cărbune, ci faptul că jalonul de închidere nu a fost sincronizat juridic cu jaloane de punere în funcțiune a capacităților de înlocuire. Un jalon de închidere condiționat de un jalon de înlocuire ar fi fost o clauză elementară, de bună redactare. Absența ei este o eroare de redactare a planului, nu o dovadă că decarbonizarea ar fi greșită.

A patra ține de metodă. Ceea ce urmează după 31 august — cadrul financiar multianual, fondurile, agenda de reforme — ar trebui dezbătut în Parlament înainte de a fi negociat la Bruxelles, nu după. Altfel vom repeta același lucru sub alt nume, iar peste cinci ani vom scrie același text, cu alte cifre.

VIII. În loc de concluzie

La 31 august se termină jaloanele. Țara rămâne, cu problemele ei.

Rămâne cu un sistem energetic care depinde de debitul unui fluviu care parcurge vreo 10 țări până să ajungă la noi, cu o industrie care se uită la factura de energie înainte de a se uita la comenzi, cu o clasă politică pentru care „interesul național” este o formulă de dezbatere, nu un standard de conduită, și cu un text constituțional care conține, în articolul 135, schița unui proiect de țară pe care nu l-am scris niciodată: concurență loială, interes național în valorificarea resurselor, protecția mediului, calitatea vieții. Toate patru, împreună, nu pe rând și nu unul împotriva celuilalt.

Ne lipsește, așadar, nu textul. Ne lipsesc deliberarea și disponibilitatea de a răspunde pentru consecințe după ce ciclul electoral s-a încheiat.

Un proiect de țară nu se poate importa sub forma unei anexe la o decizie de punere în aplicare a Consiliului European. Poate fi doar făcut, aici, de oameni care acceptă că vor fi întrebați despre el și peste zece ani și vor putea oferi răspunsuri credibile.