O țară pe autostradă, fără destinație

România traversează, în acest moment, cel mai favorabil cadru extern din întreaga sa istorie. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai NATO, avem acces la cea mai mare piață unică din lume, beneficiem de fonduri europene într-un volum pe care nicio generație anterioară nu l-a putut visa, iar poziția geostrategică a țării nu a fost niciodată mai valoroasă. Și totuși, România se comportă ca un automobil aflat pe o autostradă modernă, construită și plătită în bună măsură de alții, al cărui șofer nu știe unde merge. Apasă accelerația când i se face semn, frânează când apare un control, schimbă banda după cum bat farurile din spate. Merge înainte, pentru că autostrada merge înainte. Poate ajunge undeva. Sau poate doar consumă combustibil.

Aceasta nu este o figură de stil, ci o descriere tehnică a modului în care funcționează statul român de peste trei decenii: haotic, reactiv și fără direcție. Nu avem un proiect de țară. Nu am avut niciodată unul, în sensul propriu al termenului — o destinație aleasă de noi, cu un traseu asumat, cu etape, cu responsabili și cu sancțiuni pentru abatere. Iar absența lui nu este o scuzabilă întâmplare istorică, ci o alegere repetată, în fiecare ciclu electoral, de o clasă politică pentru care direcția țării este mult mai puțin interesantă decât direcția propriilor cariere.

Cei care au știut unde merg

Merită să privim, fără complexe dar și fără iluzii, la țările care au plecat de mult mai jos decât România și au ajuns mult mai sus. Nu pentru a le copia — geografia, istoria și regimurile politice diferă enorm — ci pentru a identifica numitorul comun al reușitei lor.

Singapore a fost expulzat din Federația Malaeziei în 1965: o insulă fără resurse naturale, chiar fără apă potabilă suficientă, cu un PIB pe locuitor de circa 500 de dolari și cu tensiuni etnice la limita conflictului. Lee Kuan Yew, liderul de atunci al Singapore, nu a așteptat ca cineva din afară să îi fixeze „jaloane și ținte”. Economic Development Board, înființat încă din 1961, a planificat sistematic industrializarea, atragerea multinaționalelor, dezvoltarea portului și apoi a centrului financiar; statul a construit locuințe pentru propriii cetățeni prin Housing Development Board și a făcut din integritatea administrației un avantaj competitiv national. Rezultatul: una dintre cele mai bogate țări ale lumii, plecată, în urmă cu 60 de ani, de sub nivelul multor state africane.

Coreea de Sud era, la începutul anilor 1960, una dintre cele mai sărace țări ale planetei, cu un venit pe locuitor sub 100 de dolari — mai săracă decât Ghana. Din 1962, a derulat planuri cincinale succesive de dezvoltare, orientate întâi spre industria ușoară de export, apoi spre industria grea, chimică și electronică. Se pot spune multe despre metodele regimului Park Chung-hee, dar un lucru nu i se poate reproșa: nu a confundat administrarea prezentului cu construirea viitorului. Coreea știa, în fiecare deceniu, ce vrea să devină în deceniul următor.

Dubai este poate exemplul cel mai spectaculos, tocmai pentru că mitul spune că totul se datorează petrolului. Realitatea este inversă: Dubaiul a avut puțin petrol și a știut de la început că se va termina. De aceea a construit portul Jebel Ali la sfârșitul anilor 1970, când proiectul părea un moft faraonic, a lansat compania Emirates Airlines în 1985 cu o investiție inițială modestă, a creat zone libere, un centru financiar și o destinație turistică globală. Astăzi, petrolul reprezintă în jur de 1% din economia emiratului, față de circa jumătate în anii 1980. Iar planificarea nu s-a oprit: agenda economică „D33″ își propune dublarea economiei până în 2033, în timp ce Emiratele Arabe Unite lucrează pe un orizont declarat de planificare care se întinde până la centenarul federației, în 2071. O țară care își face planuri pentru anul 2071 și o țară care nu are un plan pentru anul viitor trăiesc, pur și simplu, în dimensiuni temporale diferite.

Irlanda anilor 1950 era o economie agrară, protecționistă, din care oamenii emigrau în masă. Cotitura nu a venit de la Bruxelles, ci de la un funcționar public: T.K. Whitaker, secretar general al Ministerului de Finanțe, al cărui studiu „Economic Development” din 1958 a stat la baza primului program de expansiune economică — deschiderea către investiții străine, renunțarea la protecționism, educație. Când Irlanda a aderat la Comunitățile Europene, în 1973, nu a făcut-o ca să primească o listă de sarcini, ci ca să accelereze un proiect propriu, deja în mișcare.

Estonia, plecată în 1991 din același lagăr socialist ca și România, a decis în 1996 — programul „Tiigrihüpe”, saltul tigrului — că viitorul ei este digital, când internetul era încă o curiozitate; astăzi statul estonian este etalonul mondial al administrației electronice.

Există pe mapamond și alte exemple, le-am menționat doar pe cele mai evidente. Numitorul lor comun nu este regimul politic, nici resursele, nici dimensiunea. Este existența unei ambiții formulate intern, transformată în plan, urmărită cu perseverență peste ciclurile electorale și încredințată unor instituții protejate de vicisitudinile politicii de zi cu zi. Toate aceste țări și-au fixat singure destinația. Restul — capital, tehnologie, parteneri — a venit pe parcurs, atras tocmai de claritatea direcției.

România: dezvoltare prin somație

România, prin contrast, nu s-a mișcat semnificativ decât atunci când i s-a cerut din afară. Priviți lista marilor „proiecte” ale ultimelor trei decenii: aderarea la Uniunea Europeană, cu criteriile de la Copenhaga și miile de pagini de acquis transpuse contra cronometru; Mecanismul de Cooperare și Verificare, care a ținut loc de politică penală și de reformă a justiției timp de 16 ani; PNRR, cu jaloanele și țintele sale negociate la Bruxelles, devenit peste noapte unicul plan de reformă al statului român; aderarea la OECD, tratată ca un nou examen de trecut, cu comitete de bifat. Fiecare dintre acestea a fost util. Niciunul nu este, totuși, un proiect de țară. Toate sunt ținte fixate extern, adesea artificial, calibrate pe mediile unor organizații internaționale, nu pe nevoile efective de dezvoltare ale României sau ale unor zone ale României.

Un avocat recunoaște imediat acest tipar, pentru că îl vede zilnic în justiție: este diferența dintre debitorul care își plătește datoriile pentru că și-a asumat un contract și cel care plătește doar sub sechestru și poprire. România este debitorul de rea-credință al propriei dezvoltări: execută obligațiile doar sub constrângere, la termen depășit, pe jumătate, și se oprește în secunda în care executorul întoarce privirea. S-a văzut cu MCV — reformele „ireversibile” au început să fie dezmembrate imediat ce mecanismul s-a relaxat. Se vede cu PNRR — jaloanele ratate și renegocierile succesive nu sunt accidente, ci consecința faptului că nimeni în Bucureşti nu a vrut vreodată acele reforme; ele au fost doar prețul banilor.

Consecința cea mai gravă a dezvoltării prin somație este că țintele altora nu se suprapun peste nevoile noastre. Nicio organizație internațională nu ne va cere vreodată să reducem decalajul dintre București și Moldova, pentru că aceasta nu este problema ei — este problema noastră. Rezultatul se vede în cifre: regiunea București–Ilfov a urcat între primele regiuni ale Uniunii Europene ca PIB pe locuitor, depășind cu mult media europeană, în timp ce regiunea Nord-Est rămâne cronic la coada clasamentului continental, iar România înregistrează una dintre cele mai adânci disparități regionale din întreaga Uniune. Media națională — aproximativ patru cincimi din media europeană la paritatea puterii de cumpărare — arată onorabil în comunicatele guvernamentale tocmai pentru că este o medie: aritmetica ascunde două țări diferite sub un singur steag.

Iar acolo unde nu există somație externă, există sertarul. România a produs, în acești ani, o avalanșă de „strategii naționale” — pentru orice domeniu imaginabil, unele suprapuse, multe expirate, aproape toate fără buget, fără responsabili și fără vreo consecință pentru neîndeplinire. Culmea acestui nou gen literar a fost „România Educată”: un deceniu de dezbateri prezidențiale prezentat solemn drept „proiect de țară” și evaporat fără urme măsurabile în singurul loc care conta — școala reală. Un proiect de țară nu este un document. Este o obligație de rezultat. Ceea ce producem noi sunt obligații de diligență simulată.

De ce nu avem obiective și ce ar trebui să avem

Explicația nu este nici misterioasă, nici măgulitoare. Un proiect de țară este, prin natura lui, un contract pe zeci de ani, cu beneficiari care încă nici nu votează. Politicianul român operează pe cicluri scurte, de 4 ani, cu beneficiari care votează acum și, de preferință, cu beneficii care se încasează personal și imediat. Între cele două orizonturi nu există intersecție. Mai mult, absența unei direcții proprii este pentru clasa politică o poliță de asigurare: cine nu își fixează destinația nu poate fi acuzat că nu a ajuns la ea. „Ne cere UE” este simultan scuză pentru ce se face și alibi pentru ce nu se face — o externalizare completă a răspunderii, în care Bruxelles-ul joacă rolul de autor moral al oricărei decizii incomode. Este deplorabil tabloul unei țări care are tot ce îi trebuie — oameni, resurse, piață, poziție, apartenențe — pentru a deveni o forță economică a regiunii și care nu știe cum să procedeze, pentru că cei plătiți să știe nu au niciun interes real să afle.

Ce ar însemna, concret, un proiect de țară? Nu încă o strategie-fluviu cu 40 de priorități, ci trei-patru direcții asumate transversal, prin lege, cu finanțare multianuală protejată, cu instituții conduse pe mandate lungi și depolitizate — un Economic Development Board românesc, nu încă o agenție populată de clientelă politică — și cu un mecanism public de măsurare a progresului, an de an, guvern după guvern. Alegerea direcțiilor este o dezbatere legitimă: energie, agricultură și industrie alimentară, tehnologie, infrastructura care leagă Moldova de restul țării. Ce nu mai este legitim, după 35 de ani, este absența oricărei alegeri.

Automobilul România se află pe autostradă, are plinul făcut și motorul funcționează. Din păcate, la volan se succed, cu regularitate de metronom, șoferi care se ceartă pe oglinda retrovizoare. Prima întrebare pe care ar trebui să le-o punem — la fiecare rundă de alegeri, la fiecare dezbatere publică, la fiecare buget — nu este „cu cât măriți pensiile?”, ci una mult mai simplă și mai incomodă: Unde mergem?