Nave militare pe bani europeni și o licitație care nu a avut loc: este atribuirea directă către Rheinmetall un ajutor de stat?

Programul SAFE aduce în România zeci de miliarde de euro pentru apărare, dintre care circa 5,7 miliarde către un singur furnizor, Rheinmetall. Reflexul este să spunem că, fiind vorba de apărare, articolul 346 TFUE acoperă totul. Reflexul acesta este prea rapid.

Dr. Valentin Mircea

Programul SAFE (Security Action for Europe) funcționează ca un mecanism prin care Uniunea împrumută statele membre pentru achiziții de apărare. România a alocat, din cele circa 8,33 miliarde de euro aprobate de Parlament în aprilie 2026, aproximativ 5,7 miliarde către grupul Rheinmetall. În acest pachet intră și un contract naval de circa 920 de milioane de euro — două nave de patrulare de tip OPV, construite pe designul proprietar MMPV 90 al Lürssen (~836 milioane), și două nave de intervenție pentru scafandri (~87 milioane) —, cu obligația de a fi construite la Șantierul Naval Mangalia.

Ceea ce transformă acest contract dintr-o simplă achiziție într-o problemă de drept al concurenței este modul de atribuire: o negociere fără publicare prealabilă, adică o încredințare directă, justificată prin motive de securitate și prin drepturi exclusive de proprietate intelectuală. Ulterior, aceeași societate, Rheinmetall, nu s-a prezentat nici la prima, nici la a doua licitație (chiar azi, 29 iulie 2026) pentru preluarea șantierului, aflat în faliment. Întrebarea care se pune, dincolo de criticile publice de transparență, este dacă o asemenea încredințare directă poate fi calificată drept ajutor de stat, interzis de articolele 107–108 TFUE.

Răspunsul scurt este că nu în mod automat — dar riscul de asemenea calificare este real și, mai ales, cumulativ. Îl vom analiza pe paliere.

O achiziție publică nu este, în sine, ajutor de stat

Punctul de plecare ar trebui să fie liniștitor pentru Statul român. Atunci când autoritatea publică contractantă cumpără bunuri sau servicii la prețul pieței, furnizorul nu primește un avantaj, ci contravaloarea unei prestații; lipsește, deci, una dintre cele patru condiții cumulative ale ajutorului de stat — avantajul economic selectiv. Prezumția că prețul plătit este prețul pieței este oferită însă tocmai de existența unei proceduri competitive, transparente și nediscriminatorii.

Consecința este esențială și, aș spune, insuficient conștientizată: încredințarea directă nu creează, prin ea însăși, un ajutor, dar suprimă „zona de siguranță” (safe harbour) pe care o oferă licitația. Odată eliminat acest reper, dispare și garanția că prețul reflectă valoarea de piață.

Scutul articolului 346 TFUE — real, dar îngust

Obiecția firească este că vorbim despre nave militare, iar articolul 346(1) lit. b) TFUE permite oricărui Stat Membru al Uniunii Europene să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru protejarea intereselor esențiale ale securității sale, legate de producția ori comerțul cu arme, muniții și material de război. Navele de război figurează pe lista Consiliului din 1958, astfel încât derogarea poate, în principiu, înlătura chiar aplicarea regulilor de ajutor de stat pentru aspectele strict militare.

Numai că această derogare este de strictă interpretare, iar jurisprudența CJUE i-a fixat anterior trei limite ferme: sarcina probei revine statului membru; măsura trebuie să fie necesară și proporțională; iar, potrivit tezei a doua a aceluiași text, ea nu trebuie să afecteze concurența pe piața internă pentru produsele fără destinație specific militară. Nu simpla invocare a securității naționale contează, ci demonstrarea ei — o distincție care va cântări greu în privința componentei civile a Șantierului Naval Mangalia.

Ce spune, de fapt, jurisprudența CJUE despre încredințarea directă

Contrar impresiei că o atribuire directă rămâne o simplă chestiune de procedură, există în acest moment o cazuistică europeană consistentă în care lipsa concurenței a fost tratată drept element constitutiv al ajutorului de stat, tocmai fiindcă suprimă mecanismul care garanta prețul de piață.

În P&O European Ferries (Vizcaya) (T-116/01, confirmată în C-442/03 P și C-471/03 P), cumpărarea de servicii de către o autoritate publică fără procedură competitivă a fost considerată ajutor de stat, pentru că nu putea fi privită ca o operațiune comercială normală la preț de piață. În cauza de referință Altmark (C-280/00), Curtea de Justiție a statuat — prin al patrulea criteriu — că, în absența unei proceduri de achiziție publică, nivelul compensației nu poate fi prezumat conform pieței și trebuie stabilit prin raportare la o întreprindere tipică, bine administrată; în caz contrar, este ajutor de stat. În Land Burgenland (C-214/12 P) și BVVG (C-39/14), aceeași logică a fost aplicată vânzării de active: numai o licitație deschisă, transparentă, necondiționată și nediscriminatorie stabilește prin ea însăși prețul de piață.

Două hotărâri sunt deosebit de relevante aici. Hellenic Shipyards (Decizia 2009/610/CE, în litigiile ulterioare până la C-93/17) privește chiar un șantier naval cu activități militare și civile: derogarea de securitate a acoperit doar partea militară, iar ajutorul pentru componenta civilă a fost declarat incompatibil și supus recuperării. Iar Comisia c. Italia (C-337/05, Agusta) — etalonul interpretării stricte — a respins atribuirea directă de elicoptere pe „motive tehnice” și de securitate, fiindcă statul italian nu a putut proba nici unicitatea tehnică reală, nici necesitatea derogării. Se adaugă principiul egalității de tratament și jurisprudența Fabricom (C-21/03 și C-34/03), potrivit căreia implicarea unui operator în pregătirea achiziției distorsionează concurența.

Miezul problemei: fără licitație nu există preț de piață

Aici ajungem la argumentul central. În absența procedurii competitive prețul de piață nu poate fi determinat, pentru simplul motiv că însuși prețul de piață ar fi fost prețul rezultat din licitație. Pe cale de consecință, supracompensarea încetează să mai fie o simplă ipoteză și se prezumă, sarcina de a o înlătura revenind statului.

Precizarea tehnică necesară este că prezumția este relativă, nu absolută: potrivit Comunicării Comisiei privind noțiunea de ajutor de stat (2016/C 262/01, pct. 89–97), conformitatea cu piața poate fi dovedită și prin alte mijloace — o evaluare a unui expert independent, o analiză comparativă (benchmarking) față de tranzacții încheiate în condiții de concurență ori o analiză cost-plus cu marjă rezonabilă. Absența licitației răstoarnă însă sarcina probei în defavoarea statului, iar proba trebuie efectiv făcută.

Această nuanță lucrează, practic, în favoarea calificării atribuirii directe a contractului de construire a celor 4 nave militare către Rheimetall drept ajutor de stat. Pentru o navă militară construită pe un design proprietar, la un anumit șantier, tranzacțiile cu adevărat comparabile sunt cvasi-inexistente și opace, astfel încât prezumția — teoretic relativă — devine, în fapt, aproape imposibil de răsturnat. În plus, chiar dacă drepturile exclusive de proprietate intelectuală ar justifica procedura de negociere fără publicare, ele justifică procedura, nu prețul: sursa unică nu legitimează supra-prețul.

Exclusivitatea de proprietate intelectuală „auto-creată”

Există și un al doilea palier, care lovește nu în preț, ci în însuși temeiul procedurii. Dacă numai Rheinmetall deține anumite drepturi de proprietate intelectuală iar cerința a fost definită în jurul designului protejat prin aceste drepturi, atunci exclusivitatea nu este cauza încredințării directe, ci efectul unei alegeri discreționare de specificație. Este ceea ce dreptul Uniunii numește restrângere artificială a parametrilor achiziției — o limitare a concurenței de la bun început.

Temeiul invocat, articolul 28(1)(e) din Directiva 2009/81/CE, permite negocierea fără publicare doar când, din motive tehnice ori legate de protecția unor drepturi exclusive, contractul poate fi atribuit numai unui anumit operator. Directiva generală care îi luminează interpretarea, articolul 32(2)(b) din Directiva 2014/24/UE, adaugă expres condiția ca absența concurenței să nu fie „rezultatul unei restrângeri artificiale a parametrilor achiziției”. La nivel funcțional — o navă OPV de circa 2.000 de tone, cu o anumită rază de acțiune — existau ofertanți europeni reali (Damen, Naval Group, Fincantieri, Navantia, Saab); exclusivitatea apare numai dacă cerința este croită pe designul unuia singur.

Relevanța pentru ajutorul de stat este dublă. Întâi, o procedură croită pe un singur ofertant nu este „necondiționată și nediscriminatorie” și, prin urmare, nu activează zona de siguranță a prețului de piață — ceea ce consolidează prezumția de supracompensare. Al doilea, croirea (tailoring) contractului pe caracteristicile unei anumite întreprinderi furnizează elementul de selectivitate și de imputabilitate: o cerință proiectată pentru a corespunde unei singure societăți este chiar proba intenției statului de a favoriza un operator determinat, transformând un avantaj „întâmplător”, din supra-preț, într-un avantaj orientat.

Mangalia: unde scutul achiziției pe motive de apărare nu mai este suficient

Chiar dacă navele militare ar putea beneficia, teoretic și sub rezerva probării necesității, de art. 346 TFUE, preluarea Șantierului Naval Mangalia privește un activ cu capacitate civilă și comercială semnificativă — nu întâmplător s-a analizat un consorțiu cu operatorul maritim comercial MSC. Potrivit logicii din Hellenic Shipyards, derogarea de securitate nu se extinde la partea civilă ori duală: dacă Rheinmetall ar obține șantierul sau activele sub valoarea de piață, ori un management exclusiv în condiții preferențiale, ar rezulta un avantaj selectiv distinct, neacoperit de art. 346 și controlabil integral sub regulile de ajutor de stat.

Pe acest palier, prezumția de supracompensare și controlul de ajutor de stat „mușcă” cel mai puternic exact acolo unde derogarea de apărare nu ajunge. De aceea, în opinia noastră, cazul de ajutor de stat ilegal este cel mai consistent atât în privința preluării șantierului, pe care se pare că Rheinmetall vrea să îl preia la prețul cel mai mic, ca și în privința contractului de construire nave, în sine.

Concluzie

Atribuirea directă de către MApN a contractului de construire de nave militare către Rheinmetall prezintă un risc ridicat de ajutor de stat ilegal. Aceasta creează un risc semnificativ și cumulativ de asemenea calificare, pe trei mecanisme care se sprijină reciproc: imposibilitatea determinării prețului de piață în absența licitației, cu răsturnarea sarcinii probei și prezumția de supracompensare; caracterul preconceput al procedurii, prin exclusivitate de proprietate intelectuală cel mai probabil auto-creată; și cuplarea cu preluarea unei componente civile pe care art. 346 TFUE nu o acoperă.

În lipsa notificării prealabile a Comisiei Europene — cu obligația corelativă de standstill (neimplementare) din art. 108(3) TFUE până la obținerea unei decizii de autorizare — un asemenea ajutor de stat ar fi ilegal și, ca atare, supus recuperării, de către Statul român, cu dobânda aferentă. Iar scutul/excepția de apărare națională, de strictă interpretare și cu sarcina probei asupra statului român nu ar salva nici componenta de preț, nici componenta civilă, ci, cel mult, unicitatea militară efectiv dovedită, deși și în acest caz sunt dubii mari.