CEI CARE AU RĂSPUNS

Un eseu despre responsabilitate și, uneori, despre sacrificiu

Trăim în timpuri în care cuvântul „responsabilitate” pare să se fi golit de conținut. Îl auzim rostit tot mai des și tocmai de aceea îl credem tot mai puțin. Miniștri care „își asumă” fără să demisioneze din nimic; instituții întregi care nu răspund în fața nimănui; funcționari pentru care semnătura a devenit o formalitate fără urmări, iar eroarea, o simplă statistică. S-a rafinat, sub ochii noștri, o adevărată artă a nevinovăției: aceea de a exercita o putere fără a purta nici greutatea ei, nici consecințele ei.

Aș putea scrie și eu, ca atâția alții, un rechizitoriu al acestei stări de lucruri. Dar indignarea, oricât de îndreptățită, arde repede și lasă în urmă doar cenușă. Prefer o întrebare mai veche și mai grea: ce este, de fapt, responsabilitatea? Și de ce, în anumite momente, oamenii au fost în stare să plătească pentru ea prețul cel mai mare cu putință? Ca să răspund, nu am nevoie să inventez nimic. E de ajuns să privesc înapoi, către cei care au înțeles-o — și care ne privesc, de acolo, cu o seninătate care ne stânjenește.

Cuvântul care înseamnă „a răspunde”

Sunt avocat și, ca orice om deprins cu cuvintele legii, am învățat să caut adevărul întâi în etimologie. „Responsabil” vine din latinescul respondere — a răspunde, a da un răspuns, dar și a te lega la rândul tău, a promite în schimb. În vechea Romă, sponsor era cel care garanta, cel care se punea chezaș pentru altul. A fi responsabil înseamnă, așadar, înainte de orice, a fi dispus să răspunzi pentru ceea ce faci — să stai în picioare atunci când ți se cere socoteală, ba chiar înainte să ți se ceară.

Iată de ce, în limba noastră, „a răspunde” are două fețe care par deosebite, dar sunt una singură. Răspundem la o întrebare și răspundem pentru o faptă. Cel responsabil este acela pentru care cele două se contopesc: el nu așteaptă interogatoriul, fiindcă a înțeles că fapta îl leagă din chiar clipa în care a săvârșit-o. Nu poți face un lucru și apoi să dispari. Fapta aruncă o umbră, iar umbra aceea poartă întotdeauna chipul autorului.

Dreptul cunoaște mai multe feluri de răspundere — civilă, penală, administrativă, chiar politică — și fiecare are regulile ei fine, termenele sale, probele sale. Dar sub toate stă aceeași intuiție morală, simplă și necruțătoare: cine a legat, dezleagă; cine a stricat, plătește; cine a condus, dă seama. Restul sunt tehnicalități. Esența e că libertatea și răspunderea sunt același lucru privit din două părți: nu ești liber decât în măsura în care ești gata să răspunzi, și nu răspunzi cu adevărat decât pentru ceea ce ai făcut liber.

Ce ne-au lăsat romanii

Romanii, de la care am moștenit dreptul și o bună parte din felul nostru de a gândi cetatea, au clădit o întreagă arhitectură civică pe acest cuvânt. Ei numeau statul res publica — „lucrul public”, lucrul care e al tuturor și de care, tocmai de aceea, cineva trebuie să răspundă. Magistratul roman, la capătul mandatului, dădea socoteală pentru ceea ce făcuse; funcția nu era un privilegiu, ci un onus, o povară asumată pentru un timp și predată apoi curată.

Din acest sol au crescut figurile exemplare ale civilizației romane. Cincinnatus, chemat de la plug pentru a salva Roma, primește puterea deplină, învinge, și apoi — gest de neînțeles pentru vremea noastră — o dă înapoi și se întoarce la brazdă. Puterea, pentru el, fusese o datorie de îndeplinit, nu o pradă de păstrat. Decius Mus, în plină bătălie, își închină propria viață zeilor printr-un act numit devotio, aruncându-se în moarte pentru ca armata să învingă: se face el însuși plata pentru salvarea celorlalți.

Iar deasupra tuturor, în memoria latină, stă Marcus Atilius Regulus. Consul căzut prizonier la cartaginezi, acesta este trimis la Roma pe cuvânt de onoare ca să negocieze un schimb de captivi. Ajuns în Senat, îi sfătuiește pe romani să refuze schimbul, fiindcă era în dezavantajul cetății — și apoi, deși știe ce-l așteaptă, se întoarce la Cartagina, la chinuri și la moarte, pentru că își dăduse cuvântul. Cicero, în tratatul său despre datorii, De officiis, îl ridică drept pilda supremă a omului care pune datoria mai presus de interes și chiar mai presus de viață.

Istoricii de azi se îndoiesc de amănuntele legendei, și au dreptate să o facă. Dar important nu este dacă Regulus a murit chiar așa cum s-a povestit. Important este că Roma a ținut să spună povestea aceasta, din generație în generație, pentru un singur motiv: voia să-și învețe fiii că un cuvânt dat este o datorie care se plătește, și că sunt lucruri pe care un om nu le face nici măcar ca să-și scape viața. Un popor se cunoaște după eroii pe care alege să și-i povestească.

Puterea fără răspundere nu mai este autoritate. Este doar forță.

Trei feluri de a da seama

Aici juristul din mine cere o distincție, fiindcă distincțiile limpezesc. Un om aflat în funcție publică poate fi chemat să răspundă în trei feluri deosebite. Răspunde în fața legii — și aceasta e răspunderea juridică, cu tribunale, probe și pedepse. Răspunde în fața cetății — și aceasta e răspunderea politică, mai puțin formală, dar nu mai puțin reală: demisia, votul, retragerea încrederii. Și răspunde, în sfârșit, în fața propriei conștiințe — răspunderea morală, cea fără judecător exterior, cea de care nu te poate absolvi nimeni.

Sănătatea unei societăți se măsoară în felul în care aceste trei răspunderi se sprijină una pe cealaltă. Acolo unde legea șovăie, presiunea politică poate suplini; acolo unde politica tace, conștiința individului mai poate vorbi. Boala începe atunci când cineva deprinde arta de a le eluda pe toate trei deodată: imunitatea care îl ferește de lege, majoritatea docilă care îl ferește de sancțiunea politică, și cinismul care amuțește glasul lăuntric. La capătul acestui drum se naște ceva monstruos în simplitatea sa — o putere care nu mai răspunde nimănui, în nici un fel. Iar puterea care nu mai răspunde încetează, prin chiar acest fapt, să mai fie autoritate. Devine simplă forță, îmbrăcată în hârtii.

Cei care au plătit

De la teorie, istoria noastră ne cheamă la ceva mult mai concret. Fiindcă responsabilitatea, atunci când e dusă până la capăt, își schimbă numele: se numește sacrificiu. Și avem, în trecutul acestui popor, oameni care au mers până acolo.

Constantin Brâncoveanu domnise peste Țara Românească vreme de mai bine de un sfert de veac — ani de strălucire, de biserici zidite și de cărți tipărite. În 1714 este dus la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache, iar la 15 august, chiar în ziua numelui său, sunt cu toții decapitați în fața sultanului. Tradiția pe care poporul a ținut-o vie spune că i s-a oferit scăparea vieții cu prețul lepădării de credință, și că a preferat să-și vadă fiii pierind, unul câte unul, decât să-i îndemne la trădare. Dincolo de cât e legendă și cât e istorie strictă, ceea ce a rămas în conștiința unui neam este chipul unui om care a ales să piardă totul — tron, avere, copii, viață — mai degrabă decât să-și trădeze temeiul. Responsabilitatea, aici, poartă numele fidelității față de ceva mai mare decât sinele.

Cu totul altul este curajul memorandiștilor, și tocmai de aceea merită așezat alături. La 1892, fruntașii românilor din Transilvania au întocmit un Memorandum către împăratul de la Viena, cerând drepturi pentru un popor tratat ca și cum n-ar fi existat. Au fost judecați la Cluj, în 1894, și condamnați la ani mulți de temniță. Știau dinainte că vor fi osândiți — și s-au dus totuși la Viena. La proces, Ion Rațiu a rostit cuvintele care i-au intrat în istorie: „Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă.” Iată o altă față a responsabilității: aceea de a-ți asuma dinainte, cu ochii deschiși, prețul a ceea ce spui. Nu vorbe rostite fiindcă sunt gratuite, ci vorbe rostite tocmai pentru că ești gata să le plătești.

Și mai aproape de noi, Iuliu Maniu. Un om care ar fi putut, de nenumărate ori, să fugă, să tacă, să se împace cu puterea nouă și să-și cumpere astfel liniștea și bătrânețea. A ales altceva. A murit la 5 februarie 1953, în închisoarea de la Sighet, iar trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce și fără nume, ca și cum ar fi putut fi șters din memorie. Nu a fost. Maniu a preferat Sighetul tăcerii, fiindcă înțelesese că sunt împrejurări în care a supraviețui cu orice preț înseamnă, de fapt, a te pierde pe tine însuți. Nu e nevoie să căutăm departe, la Socrate care refuză să fugă din Atena, sau la Thomas Morus care a refuzat să-și pună semnătura împotriva conștiinței: îi avem pe ai noștri, și nu avem voie să-i uităm.

Ce îi leagă pe toți

Ce au în comun un domnitor decapitat, niște avocați și dascăli ardeleni întemnițați, un bătrân om politic mort în celulă? Un singur lucru, mereu același. Au răspuns când ar fi putut să tacă. Au rămas când ar fi putut să fugă. Au plătit când ar fi putut, cu puțină dibăcie, să treacă nota de plată în seama altora. Responsabilitatea, la limita ei, este exact acest refuz: acela de a te salva pe tine cu prețul lucrului care ți-a fost încredințat.

Există o imagine veche care spune totul: căpitanul care rămâne pe corabia care se scufundă. Nu rămâne fiindcă îl silesc regulamentele, ci fiindcă a comanda înseamnă a răspunde cel din urmă, nu cel dintâi — a coborî ultimul, nu a sări primul. Contrastul cu vremea noastră se face de la sine. Am ajuns să vedem prea des chipul opus: cel care e primul în barca de salvare, cel care „își asumă răspunderea” într-o conferință de presă tocmai pentru ca nimic să nu urmeze, pentru care formula aceasta a devenit o incantație golită de sens, rostită anume fiindcă nu costă nimic. Când „îmi asum” nu mai e urmat de nici o consecință, el încetează să mai fie asumare și devine cea mai comodă dintre minciuni.

De ce ne privește pe toți

S-ar putea crede că vorbim doar despre morală, despre o virtute frumoasă și inactuală. Nu e așa. O democrație este, în chiar structura ei juridică, o mașinărie de a face puterea să răspundă. Alegerile sunt mecanismul prin care cei care conduc dau seama, periodic, în fața celor conduși. Separația puterilor, presa liberă, o justiție independentă — toate acestea nu sunt podoabe, ci angrenaje ale aceleiași idei: nici o putere nu trebuie lăsată fără cineva în fața căruia să răspundă.

Când aceste angrenaje sunt golite de conținut, rămâne forma fără fond, cum spunea Maiorescu — vot fără urmare, funcție fără obligație, semnătură fără chezășie. Iar oamenii simt aceasta chiar și atunci când nu o pot numi. De aici oboseala, cinismul, retragerea spre sine, convingerea surdă că „oricum nimeni nu răspunde de nimic”. E cea mai periculoasă dintre stări, fiindcă iresponsabilitatea celor de sus se răsfrânge, ca o molimă, în resemnarea celor de jos. Când toți sunt vinovați, de fapt nimeni nu mai este, iar acolo unde nimeni nu mai răspunde nu mai există nimeni care să construiască.

Vestea bună, dacă există una, este că leacul nu cere neapărat eroi. El începe oriunde cineva alege să răspundă pentru ceea ce face: funcționarul care semnează și stă în spatele semnăturii sale, judecătorul care judecă știind ce-l costă dreptatea, ziaristul care nu întoarce privirea, cetățeanul care nu spune „nu e treaba mea”. Responsabilitatea e molipsitoare, întocmai cum e și iresponsabilitatea — numai că ea urcă mai greu, la deal, împotriva pantei comodității. Tocmai de aceea are nevoie de exemple. Tocmai de aceea trebuie să ni-i amintim pe cei care au răspuns.

În loc de încheiere

Nu toți suntem chemați la sacrificiul lui Brâncoveanu și e bine că vremurile nu ne mai cer, de obicei, un asemenea preț dureros. Dar între marele sacrificiu de odinioară și micul curaj de fiecare zi există aceeași materie, doar în alte cantități. E aceeași stofă din care e croit și cel care moare pe eșafod pentru credința lui, și cel care, într-un birou oarecare, refuză să semneze un lucru nedrept, știind că îl poate costa slujba sa.

Poate că întrebarea pe care ne-o pune, până la urmă, istoria nu este „cine e vinovat?” — căci vinovați se găsesc oricând destui, și e ușor să-i arăți cu degetul. Întrebarea grea, cea care ne privește pe fiecare, este alta: „cine răspunde?”. Fiindcă acolo unde toți dau vina și nimeni nu răspunde, cetatea se destramă în tăcere; dar acolo unde măcar un om se ridică și spune „eu răspund pentru asta”, ceva se reface, discret, din temelii.

O cetate nu se prăbușește în ziua în care apar oamenii iresponsabili — aceștia au existat dintotdeauna și vor exista mereu. Ea se prăbușește în ziua în care încetează să-i mai deosebească pe cei responsabili de cei iresponsabili, în ziua în care un Maniu și un dezertor ajung să fie priviți la fel. Atâta vreme cât mai știm să facem această deosebire — și, mai ales, atâta vreme cât mai avem în noi rușinea de a fi de partea greșită a responsabilității — nimic nu este încă pierdut.