O decizie dreaptă are nevoie și de un drum drept până la ea

CUVÂNT ÎN FAȚA PLENULUI

Andrea Claudia Toșca · asociat și administrator MERPANO S.R.L. · prezentare Plenul Consiliului Concurenței 30.06.2026

Onorat Plen,

Mă numesc Toșca Andrea Claudia și sunt administrator al firmei Merpano, înființată în anul 2002.

Înainte de a vorbi despre dosar, aș vrea să știți cine sunt. Pentru că un caz nu e doar hârtii — în spatele lui sunt un om și o muncă de o viață.

Sunt inginer agronom. După facultate am lucrat la IAS Giarmata, șef de fermă, timp de șase ani — până când societatea s-a desființat. Atunci, în 2002, am luat-o de la capăt. Am arendat 60 de hectare și am început să le lucrăm. Nu am pornit cu un capital în spate. Am crescut numai prin muncă. Am accesat, pas cu pas, fonduri SAPARD și fonduri europene. Iar în 2004 am început, timid, și distribuția de inputuri — pentru fermierii mici din jurul nostru.

Soțul meu este inginer zootehnist. El se ocupă de agricultură și de tot ce ține de organizarea tehnică. Eu mă ocup de partea comercială și financiară. Suntem o familie care muncește.

Vă spun toate acestea pentru un singur motiv: ca să știți că noi nu am crescut din specule. Nici din înșelătorii. Nici dintr-un fond de investiții sau o multinațională în spate. Am crescut din muncă, dând valoare. Suntem, de multe ori, principalii creditori ai celor pe care banca îi refuză — fermierii mici, agricultura. Talpa țării.

Am avut multe eșecuri și multe satisfacții. Și am construit, în peste douăzeci de ani, prin seriozitate și răbdare, un singur lucru de preț: un nume. Respectul oamenilor.

Și acum, despre aceste ultime luni. Trebuie să vă spun cinstit cum le-am trăit.

M-am simțit lipsită de dreptul de a mă apăra cu adevărat — dreptul pe care mi-l garantează Constituția.

Am cerut, în repetate rânduri, timp — timp ca să citesc un dosar de zeci de mii de pagini și să mă pregătesc așa cum se cuvine în fața unei instituții atât de serioase ca a dumneavoastră. De fiecare dată, am fost refuzată. Iar formatul în care trebuia să-mi prezint vânzările mi-a fost cerut abia cu câteva zile înainte de această ședință — deși altor firme li se dăduse cu peste o lună mai devreme.

Am deschis, de bunăvoie, procedura de recunoaștere — și rămân deschisă la ea și astăzi. Dar trebuie să vă spun, la fel de cinstit, cum s-a purtat instituția cu mine pe acest drum: foarte oscilant. O dată mi s-a deschis o ușă, altă dată mi s-a închis. Iar răspunsul la întrebarea dacă pot, cu adevărat, să continui procedura de recunoaștere mi-a venit vineri seara, pe 26 iunie 2026, la ora 22:47 — cu o singură zi lucrătoare înainte de a sta astăzi în fața dumneavoastră.

Vă rog să cântăriți ce înseamnă asta. În tot acest timp, cât eu purtam discuții despre recunoaștere, mi s-a trimis raportul de investigație și s-a forțat finalizarea anchetei — deși legea nu pune niciun termen maxim care să fi cerut o asemenea grabă. Nu există niciun ceas legal care să fi sunat. Singura grabă pe care o pot înțelege este graba cuiva de a încheia acest caz cât încă se mai poate.

Și aici nu este doar o nemulțumire, ci o nedreptate foarte concretă. O recunoaștere dreaptă trebuie făcută în cunoștință de cauză: cu acordul de principiu, cu reducerea și cu baza de calcul, în scris. Le-am cerut, în repetate rânduri. Pentru a recunoaște o faptă de o asemenea gravitate, ar trebui ca oricine să știe exact ce s-a întâmplat și să își asume, că recunoașterea este asumare, nu o negociere în condiții de forță. Mi-am asumat mereu, fără ezitare, orice, asta mă caracterizează, acum sunt blocată într-o procedură demnă de Kafka. 

Mai mult: când răspunsul vine vineri, la 22:47, cu o zi lucrătoare înainte, nu mai există, pur și simplu, timpul fizic în care situația mea să fie evaluată complet și să se poată face calculele pe care legea însăși le cere pentru reducerea din procedura de recunoaștere — calculele de la punctele 63¹, 63² și 63³ din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor. În acest ritm, nu pot beneficia, în mod real, nici măcar de reducerea de cincisprezece la sută, care este, de altfel, ea însăși discutabilă — de vreme ce aplicația de clemență invocată, cea a Agricover, nu mă privește în niciun fel pe mine.

Până nu le am, nu pot da o poziție finală — nu pentru că refuz, ci pentru că legea însăși mă apără să nu fiu pusă să recunosc fără să mi se spună clar la ce mă obligă, fără să pot spune ce am de spus, măcar să le pot spune. Țin să fie limpede: tot ce spun astăzi spun sub rezerva tuturor drepturilor mele, acestea le voi susține și în scris și, dacă va fi nevoie, în fața instanței.

Spun toate acestea fără mânie. Le spun doar pentru că o decizie dreaptă are nevoie și de un drum drept până la ea.

Și acum, despre fapta însăși.

Acuzația spune că aș fi impus prețuri. Și aș vrea să observați un lucru de la început: eu nu sunt acuzată pentru că cineva a măsurat un rău pe care l-aș fi făcut. Nu s-a măsurat niciun rău. Nu s-a studiat nicio piață, nici cei care o controlează. Sunt acuzată în absența unor dovezi certe, pe baza unei etichete puse fără analiză — o etichetă care spune că acest fel de purtare ar fi rău de la sine, fără să mai fie nevoie să te uiți mai departe. Dar dacă te uiți mai departe — la prețurile mele adevărate — vezi exact opusul unui rău: prețuri mai mici pentru fermieri.

Pentru ca o recomandare să devină un preț impus, legea caută lucruri concrete: mi-a fixat cineva marja? mi-a plafonat reducerile? m-a amenințat? m-a pedepsit dacă vindeam mai ieftin? m-a răsplătit ca să țin prețul sus? La toate cinci — nimic. Niciunul.

Prețurile recomandate nici măcar nu veneau de la mine. Veneau de la furnizori — companiile mari internaționale. Eu le primeam, ca toți ceilalți. Un preț recomandat îl are orice producător din lume; e ca prețul de pe un raft sau dintr-un pliant — un punct de pornire, un indicator. Devine o problemă doar dacă cineva te obligă să-l respecți. Pe mine nu m-a obligat nimeni. Și dovada e simplă: nu l-am respectat — aproape niciodată.

Și aici vă rog să priviți în față o contradicție care stă chiar în inima acuzației. Aceeași faptă mi se reproșează, în același timp, în două feluri care se exclud unul pe altul. Pe de o parte, mi se spune că prețurile au fost impuse — de furnizori, de companiile mondiale care domină această piață. Pe de altă parte, mi se spune că ar fi existat un acord liber consimțit, de fixare a prețurilor. Dar nu pot fi, în aceeași clipă, și victima unei impuneri venite de la cel mai puternic, și autoarea unui acord la care am consimțit liber. Dacă mi s-a impus, nu este înțelegerea mea, ci voința altcuiva. Dacă am consimțit liber, atunci nu mai e o impunere.

Iar adevărul este că niciuna dintre cele două nu se sprijină pe nimic: nici pe vreun document care să-mi fie opozabil mie, nici pe prețurile mele reale — care arată, dimpotrivă, tocmai contrariul unei fixări.

Lăsați-mă să vă arăt cum arăta asta în fapt. Pe același produs, în același an, am vândut la zeci de prețuri diferite — unui fermier un preț, altuia altul, aproape de fiecare dată sub cel recomandat. Un preț cu adevărat impus ar arăta la fel pentru toți. Al meu arăta altfel de fiecare dată. Asta nu este un preț impus. Asta este o piață liberă care funcționează.

Și poate veți auzi că, dacă am dat reduceri, le-aș fi dat pe ascuns — că aș fi trișat la o înțelegere. Vă rog, priviți hârtiile. Fiecare reducere pe care am dat-o este scrisă pe o factură — cu un nume, o dată, un preț. Sute de fermieri. Mii de facturi. Cel care lucrează pe ascuns nu își lasă urmele pe mii de hârtii, la vedere. Eu nu am avut nimic de ascuns — și dovada e tocmai că totul e acolo, pe față. Mi-am clădit numele, în douăzeci de ani, tocmai pe a fi om de cuvânt, deschis cu oamenii.  De ce m-aș fi legat de mâini, când piața e plină de distribuitori?

Mai e o diferență pe care vă rog să o cântăriți. Împotriva altor firme, ancheta a găsit e-mailuri, grupuri de discuții, instrucțiuni interne de a ține prețul. S-au făcut inspecții, s-au ridicat documente. La ușa mea nu a venit nimeni. Tot ce este în dosar despre mine l-am adus chiar eu. Nu există niciun mesaj, niciun e-mail, nicio instrucțiune de la mine prin care să fi spus cuiva să țină un preț — pentru că așa ceva nu a existat.

Și mai e ceva. Paragraful care mă descrie pe mine în raport este copiat, cuvânt cu cuvânt, de la altă firmă. Mi-au pus cămașa altuia, doar cu numele meu pe ea. Nu am fost privită ca mine însămi.

Iar cât despre mărimea mea: am puțin peste un procent dintr-o piață stăpânită de companii uriașe. Legea spune că, sub un anumit prag, o înțelegere ar fi prea mică pentru a conta cu adevărat pentru concurență. Acel prag este de cincisprezece la sută și trebuie aplicat dacă prețul este impus, cum se scrie. Eu sunt la unu. Sunt de paisprezece ori sub linia de la care legea măcar începe să se îngrijoreze. A mă acuza pe mine că am impus prețuri în piață este ca și cum ai lua bunicuța care vinde pătrunjel în piață și ai eticheta-o că a fixat prețul legumelor în toată România. Chiar dacă limita nu a conta formal, eu sper că aici lucrurile nu sunt făcute formal, ci pentru piață și clienți sau consumatori. Dar nu pot să nu mă mir cum nu ați deranjat deloc și pe coloșii distribuției – Netagro, Agrinvest, iar pe Agricover nu îl veți sancționa, ei vor profita de pe urma nenorocirii care se va întâmpla. Cum se poate întâmpla așa ceva în România, în 2026? Ce țară suntem?

De aceea vă rog să ne ridicăm o clipă deasupra cazului meu. La ce este, de fapt, legea concurenței. Ea nu a fost scrisă ca să pedepsească firmele fiindcă există. Nici ca să-i scoată din joc pe cei mici. A fost scrisă ca să apere piața liberă, concurența și, prin ea, pe omul care cumpără — la mine, fermierul.

Mă gândesc la lege ca la un arbitru. El e acolo ca jocul să fie corect, ca cei puternici să nu se înțeleagă pe sub masă. Dar un arbitru bun nu scoate de pe teren cel mai mic jucător doar pentru că e cel mai mic.

Vă las o întrebare. Nu despre vină — despre rost. Este acesta cazul pentru care a fost gândită legea concurenței?

Pentru că dacă firmele mici sunt scoase din joc, una câte una, prin amenzi prea mari pentru umerii lor — cine mai rămâne să le facă concurență celor mari? O piață sănătoasă are nevoie de amândoi: și de cei mari, și de cei mici.

Și aici ajung la durerea mea cea mai mare.

Eu nu mă tem doar de banii de amendă. Banii se pot recâștiga prin muncă — am mai luat-o de la capăt o dată.

Dar o investigație ca aceasta, încă înainte de orice decizie, ridică deja semne de întrebare în piață. Iar singurele lucruri pe care nu le pot reface sunt integritatea, seriozitatea, respectul pentru numele meu. 

Acesta este un capital strâns în douăzeci de ani, bob cu bob. 

Vă cer un singur lucru: ca decizia să fie luată în spiritul legii — și cântărită și după urma pe care o lasă pe piață, faceți dreptate, nu gândiți îngust, există o responsabilitate enormă pentru dumneavoastră.

După acest caz piața nu devine mai concurențială. Devine mai săracă în concurență.

Iar acesta nu este scopul pentru care a fost creată legea concurenței.

Vă mulțumesc.