Să nu tratăm doar bolile, să înzdrăvenim și bolnavul

1. Limbajul medical s-a strecurat de mult în discursul economic, și nu fără temei. Vorbim despre „șocuri”, despre „injecții de lichiditate”, despre „terapii de șoc” și despre „convalescență”. Dacă acceptăm metafora, atunci trebuie să o ducem până la capăt: tabloul clinic al economiei românești de astăzi arată o febră persistentă, pe care, de principiu, o tratăm energic, dar arată și un pacient a cărui constituție de fond rămâne, în bună măsură, neexaminată. Iar un medic bun știe că nu poți declara vindecarea doar pentru că ai coborât temperatura.

2. Simptomele sunt vizibile și măsurabile. Inflația, despre care ne place să credem că o lăsăm în urmă, s-a transformat de fapt în stagflație — acea combinație rară și foarte nocivă de prețuri în creștere și activitate economică în stagnare. În mai 2026, rata anuală a inflației a atins 10,9%, cel mai ridicat nivel din ultimele douăsprezece luni, cu serviciile mai scumpe cu peste 13%, în timp ce salariul mediu a crescut cu doar 3,5% — o erodare directă a puterii de cumpărare. În același timp, economia s-a contractat cu 1,2% în primul trimestru al anului și toți analiștii estimează că această contractare se va menține la cel puțin 0,2% (optimist) la final de 2026, iar vânzările cu amănuntul au scăzut cu aproape 6%, cea mai mare scădere din Uniunea Europeană. Banca Națională ține dobânda de politică monetară la 6,5%, cea mai înaltă din Uniunea Europeană, confruntată cu dilema clasică a stagflației: orice gest de a răci inflația răcește și o economie deja mult încetinită.

3. La aceasta se adaugă cele două deficite gemene, bugetar și de cont curent, pe care fiscalitatea suplimentară și înghețarea cheltuielilor le-au mai temperat. Deficitul bugetar, care în 2025 a fost cel mai mare din Uniunea Europeană, la 7,9% din PIB (în scădere minoră de la 9,3% în 2024) și se pare că ar continua să coboare în 2026, dar cu consecințe nedorite. Deficitul de cont curent s-a redus și el, la aproximativ 7,7% din PIB în intervalul de douăsprezece luni încheiat în martie 2026.[^5] Sunt cifre care, citite izolat, par să anunțe însănătoșirea. În realitate, ele cer o lectură mai atentă.

4. Pentru că aici se ascunde prima capcană de diagnostic. Scăderea deficitului de cont curent nu a venit, în principal, dintr-un export mai puternic sau dintr-o producție mai competitivă, ci din prăbușirea importurilor — adică din consumul intern reprimat de recesiune și de austeritate.[^5] În termeni clinici: febra a scăzut nu fiindcă pacientul s-a întremat, ci fiindcă a încetat să mănânce. O ameliorare obținută prin contracție nu este sănătate, este o anestezie a metabolismului. Tratăm manifestările bolii, dar nu ne întrebăm îndeajuns de des cât de robust este, de fapt, organismul care le suportă.

5. Iar întrebarea de fond — și aceasta este teza textului de față — este una singură: cât de competitivă, de dinamică și de liberă este, în structura sa profundă, economia României? Pentru că de răspunsul la această întrebare depinde nu doar cum trecem prin actuala criză, ci și cât de des și cât de grav ne vom mai îmbolnăvi în viitor. Trei semne vitale merită urmărite: structura producției, povara birocrației și caracterul real al libertății economice.

6. Primul semn vital — structura producției — descrie o vulnerabilitate veche, dar tratată cu o nepăsare păguboasă. România rămâne, în bună măsură, o economie care exportă materii prime și produse cu grad redus de prelucrare și importă, în schimb, bunuri prelucrate, cu valoare adăugată mare. Exportăm grâu de peste un miliard de euro și importăm produse de panificație și alimente procesate; suntem mai degrabă un price-taker decât un price-maker pe piețele internaționale, iar ponderea exporturilor de înaltă tehnologie rămâne modestă. Contraexemplul polonez este edificator: fără să producă un gram de cacao, Polonia a devenit al treilea exportator de ciocolată al Europei, trecând de la un excedent comercial de 1,4 miliarde la unul de 7 miliarde de euro — pentru că a investit în procesare, în mărci, în lanțuri de valoare. Deficitul comercial este, în acest sens, mai periculos decât cel bugetar: primul poate fi ajustat prin măsuri financiare, al doilea cere ani de capacitate productivă construită cu răbdare.

7. Aici intervine, firesc, perspectiva concurenței. Valoarea se captează în acele verigi ale lanțului unde există diferențiere, inovație și rivalitate reală între producători; o economie blocată în vânzarea de mărfuri nediferențiate este, prin construcție, expusă fiecărui șoc extern de preț, fără apărare. Este chiar lecția cu care se deschide gândirea economică modernă. Adam Smith observa în Avuția națiunilor (1776) că nu de la bunăvoința măcelarului, a berarului sau a brutarului ne așteptăm să ne vină cina, ci de la grija fiecăruia față de propriul interes — și că, urmărindu-și acest interes, individul este adesea „condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea parte din intenția sa”. Mâna invizibilă nu este însă o forță magică; ea funcționează doar acolo unde concurența o pune în mișcare. Tot Smith avertiza, în treacăt, că negustorii din aceeași breaslă rareori se adună fără ca discuția să sfârșească într-o înțelegere împotriva publicului. Concurența este, prin urmare, condiția de funcționare a pieței, nu un lux al ei.

Economia României este grevată și de un număr neprecizat, dar cu siguranță foarte mare de carteluri, inclusiv în sectoare esențiale, precum producția alimentară, ale căror efecte, de creșteri artificiale de prețuri, se propagă în lanț în întreaga economie și induc costuri care fac multe întreprinderi românești necompetitive atât pe piața internă, cât și pe piața internă a Uniunii Europene, sau la export. La acestea se adaugă numeroasele societăți în poziție de monopol sau de dominanță, în sectoare cheie, precum energia (peste 40-50% cotă de piață), care, de asemenea, își valorifică pozițiile de piață prin supra-profituri care se transmit la rândul lor în economie. Acesta este un tablou la care Consiliul Concurenței asistă în prezent mai mult pasiv, fără a folosi corespunzător niciunul dintre puternicele instrumente aflate la dispoziția sa.

8. Al doilea semn vital — povara birocrației — este, poate, simptomul cel mai trecut cu vederea, fiindcă nu apare în nicio statistică. Indicele de încredere al întreprinderilor mici și mijlocii din România a coborât în 2026 la 43,25 puncte din 100, cel mai scăzut nivel din ultimii trei ani, antreprenorii indicând birocrația și povara fiscală drept principalele obstacole, iar niciunul dintre cei chestionați nu se așteaptă la o creștere semnificativă a investițiilor sau a exporturilor. Analizele OECD confirmă tabloul: o complexitate de reglementare peste media organizației, proceduri de insolvență ineficiente și o pondere ridicată a firmelor neviabile care continuă, totuși, să funcționeze, marea majoritate firme cu capital de stat. Birocrația nu doar încetinește procesul economic; ea selectează pervers — protejează inerția și penalizează dinamismul.

9. Tocmai pentru că face această selecție inversă, birocrația sufocă mecanismul prin care o economie sănătoasă se reînnoiește. Joseph Schumpeter a numit acest mecanism „distrugere creatoare” și l-a socotit faptul esențial al economiei de piață: firmele neviabile dispar, resursele se eliberează, intrările noi împrospătează structura. O economie în care reglementarea ține în viață artificială întreprinderile epuizate și ridică bariere în calea celor noi este o economie care își blochează propria respirație. Scleroza structurală nu se vede într-un trimestru; se simte în deceniul în care convergența încetinește și productivitatea stagnează.

10. Al treilea semn vital atinge fondul cel mai delicat. Libertatea economică nu se măsoară doar în cote de impozitare, ci în natura raportului dintre întreprinzător și autoritatea publică. O libertate care se manifestă „cu voie de la stăpânire” nu este, propriu-zis, libertate, ci o îngăduință — ceva ce poate fi condiționat, retras sau monetizat prin rentă administrativă, care nu inspiră siguranță antreprenorilor. Indicele Heritage clasează economia României drept doar „moderat liberă”, iar instabilitatea legislativă și fiscală rămâne, după evaluările independente, o preocupare majoră a investitorilor. Atunci când fiecare inițiativă are nevoie de un aviz, de o autorizare și de o aprobare prealabilă, întreprinzătorul ajunge să lucreze, în fapt, pentru funcționar, nu pentru client. Libertatea reală este libertatea sub o lege previzibilă, nu sub bunul plac al unei ștampile.

11. De ce contează toate acestea acum, în plină febră? Pentru că aici se află legătura pe care discursul de criză o ignoră de obicei. O economie diversificată, care adaugă valoare, dinamică și cu adevărat liberă absoarbe șocurile externe — fie ele scumpirea energiei provocată de conflictul din Orientul Mijlociu, fie ieșirile de capital declanșate de instabilitatea politică — și își revine mai repede după ele. O economie dependentă de mărfuri de import, supra-reglementată și întemeiată pe permisiune sau bunul plac al unor funcționari transmite și amplifică aceste șocuri, în loc să le amortizeze. Reziliența nu se improvizează în criză; ea este construită din timp, în structura economiei. Sistemul imunitar nu se clădește în mijlocul febrei, dar acesta este măcar momentul să devenim conștienți de slăbiciunea de fond.

12. Pentru cei care, ca mine, privesc economia din unghiul dreptului concurenței, concluzia are o miză instituțională precisă. Politica de concurență nu se reduce la a sancționa carteluri și la a amenda manifestările vizibile ale bolii. Înțeleasă corect, ea este parte a înzdrăvenirii bolnavului: deschiderea piețelor, coborârea barierelor la intrare, contestabilitatea pozițiilor dominante și predictibilitatea regulilor sunt tot atâtea condiții ca mâna invizibilă să își poată face, în sfârșit, lucrarea terapeutică. Am scris anterior pe State of Competition că frica nu este o politică de concurență; aș adăuga acum că o politică de concurență matură vindecă mai ales prin ceea ce permite, nu doar prin ceea ce pedepsește.

13. Să tratăm, așadar, simptomele — inflația, deficitele, dezechilibrele —, fiindcă neglijarea lor ar fi iresponsabilă. Dar să nu confundăm scăderea febrei cu însănătoșirea. Reformele care fac economia României mai competitivă, mai puțin birocratică și cu adevărat liberă nu sunt un lux pentru vremurile bune; ele sunt exact sistemul imunitar de care vom avea nevoie în vremurile rele. Un pacient întremat trece mai ușor prin următoarea criză — și se ridică mai repede după ea. Iar aceasta, nu coborârea pasageră a unui indicator, este adevărata măsură a vindecării.

Față de multitudinea de probleme de fond ale economiei României, cuvântul ”reformă”, folosit des, cu emfază, dar cu sensul mai degrabă al unor ajustări minore, eventual de formă, nu mai descrie suficient de ce este nevoie cu adevărat și ne îmbătăm cu apă rece dacă am crede că lucrurile pot merge așa la nesfârșit sau că mereu se va găsi cineva să salveze economia României. Pe fondul acesta de economie slab competitivă și grevată de o birocrație sufocantă, în absența unor măsuri care să abordeze frontal și decisiv problemele de fond, fiecare nouă criză și fiecare nou șoc economic extern vor lovi din ce în ce mai puternic în economia României.