Aplicarea regulilor de concurență nu se face în vacuum. Cazul ROBOR și problema răspunderii

Reacția de ieri a Confederației Patronale Concordia la sancțiunile-record din cazul ROBOR — amenzi de 3,73 miliarde de lei aplicate celor zece bănci — ar putea fi calificată, previzibil, drept o intervenție de lobby. Este o citire comodă și, în bună măsură, falsă. Dincolo de registrul ei polemic, poziția Concordia atinge un nerv real: aplicarea regulilor de concurență nu se desfășoară în vacuum. Ea se desfășoară într-un context economic dat, produce consecințe care depășesc cu mult patrimoniul celor sancționați și, tocmai de aceea, presupune și o responsabilitate a autorității publice care nu se epuizează în corectitudinea formală a încadrării juridice.

Această răspundere — anticiparea efectelor, proporționalitatea în sens larg, calibrarea comunicării publice — pare a fi lipsit din ecuație în cazul ROBOR. Iar absența ei costă mult mai mult decât cele 3,73 miliarde de lei.

Ce are dreptate Concordia — și ce nu

Trei dintre argumentele invocate merită reținute.

Primul este cel al securității juridice. Sancționarea unei conduite desfășurate într-un cadru reglementat ridică o problemă autentică de încredere legitimă: dacă regulile jocului se schimbă în timpul jocului, orice inițiativă privată devine un pariu pe interpretarea pe care o autoritate o va da, peste ani, unui comportament tolerat/permis/îndrumat la momentul săvârșirii sale. Este o îngrijorare legitimă și nu poate fi expediată ca simplă apărare interesată.

Al doilea este chestiunea de coerență a calificării. Afirmația, reluată public, potrivit căreia nu a fost identificat un cartel, dar ROBOR a fost manipulat, nu este o subtilitate de comunicare. Este o problemă de drept material, asupra căreia revin mai jos.

Al treilea este apelul la prudență în comunicarea publică înainte de soluționarea definitivă în instanță — adică, în termeni juridici, la respectarea prezumției de nevinovăție și la obligația de rezervă a unei autorități care exercită funcții cvasi-jurisdicționale.

Onestitatea intelectuală obligă însă la o delimitare la fel de fermă de argumentele slabe ale poziției. Faptul că ROBOR se situează în prezent sub rata inflației nu spune nimic despre existența sau nu a unei manipulări. Manipularea unui indice de referință nu se apreciază prin raportare la inflație, ci, eventual, prin raportare la nivelul contrafactual al indicelui — adică la valoarea pe care acesta ar fi avut-o în absența conduitei imputate. Un ROBOR „mic” poate fi tot atât de manipulat ca unul „mare”. La fel, invocarea cadrului reglementat nu este, prin ea însăși, o cauză exoneratoare: doctrina comportamentului reglementat este una restrânsă și acoperă numai conduita impusă de stat, care nu lasă întreprinderii nicio marjă de comportament autonom. Simpla existență a unui cadru de reglementare în care se desfășoară o activitate nu imunizează complet coordonarea anticoncurențială.

Cu alte cuvinte: Concordia are dreptate să ridice problema, dar greșește puțin acolo unde transformă contextul economic într-o cauză de nelegalitate. Distincția este esențială pentru oricine vrea să apere mecanismul de aplicare a regulilor de concurență, nu să-l demoleze.

Problema reală: manipulare fără cartel

Aici se află miezul juridic al cazului. Articolul 5 din Legea concurenței și articolul 101 TFUE sancționează acordurile anticoncurențiale și practicile concertate. Manipularea unui indice de referință interbancar presupune, prin natura ei, o formă de coordonare — un schimb de informații sensibile, o aliniere a comportamentului de cotare, o practică concertată cel puțin. Tocmai pe acest temei au fost instrumentate în Uniunea Europeană cazurile privind manipularea indicilor interbancari de referință: ca înțelegeri orizontale, sancționate ca atare.

A afirma simultan că nu există cartel, dar că există manipulare, lasă deschisă o întrebare pe care decizia trebuie să o închidă fără echivoc: care este, atunci, conduita-tip imputată și care este temeiul ei? Dacă este o practică concertată, ea presupune dovada coordonării, dar și legătura de cauzalitate cu comportamentul efectiv pe piață. Dacă nu este nici acord, nici practică concertată, atunci nu este clar pe ce normă de concurență se sprijină sancțiunea. O motivare care nu rezolvă transparent această tensiune nu este doar vulnerabilă în contencios — ea alimentează exact percepția de arbitrar pe care autoritatea ar trebui să o combată.

Costul ascuns: executarea imediată a deciziei și răspunderea ex ante

Există o dimensiune structurală care explică de ce miza răspunderii autorității este, în materie de concurență, mai ridicată decât în orice alt domeniu al dreptului administrativ sancționator.

Amenzile de concurență sunt executorii imediat. Controlul jurisdicțional vine, în schimb, peste mulți ani. În intervalul dintre cele două momente, consecințele unei decizii — financiare, reputaționale, sistemice — s-au produs deja, practic ireversibil, indiferent de soluția pe fond. Atunci când vorbim despre canalul de finanțare al întregii economii a României, într-un moment de inflație ridicată și deficite gemene severe, acest decalaj încetează să fie o chestiune tehnică și devine una de stabilitate macro-economică. Nu întâmplător banca centrală a cerut public clarificări, semnalând implicații serioase asupra stabilității financiare. Intervenția Băncii Naționale nu este o ingerință, pentru că decizia este deja adoptată; este indiciul cel mai elocvent că dimensiunea sistemică a deciziei a fost subevaluată ex ante.

Aceasta este, în fond, teza pe care poziția Concordia o intuiește fără a o formula juridic: proporționalitatea unei măsuri de aplicare a legii nu se măsoară niciodată numai prin raportare la gravitatea faptei și la cifra de afaceri a întreprinderii, ci și prin raportare la efectele asupra ordinii economice pe care însuși dreptul concurenței este chemat să o protejeze. O autoritate responsabilă nu se întreabă doar dacă poate sancționa, ci și cum și cu ce precauții instituționale o face — inclusiv prin coordonare reală cu reglementatorul sectorial și printr-o comunicare publică sobră, care nu anticipează vinovăția înainte ca instanțele să se pronunțe.

Ce se pune, de fapt, în joc

Riscul cel mai grav nu este cel pe care îl invocă comunicatul Concordia. Nu băncile sunt cele care au de pierdut cel mai mult dintr-o decizie discutabilă. Cel care pierde este însuși mecanismul de aplicare a regulilor de concurență.

Atunci când punerea în aplicare de către Consiliul Concurenței a regulilor de concurență ajunge să fie percepută de mediul de afaceri tot mai mult ca un instrument de colectare bugetară, decuplat de logica protejării procesului concurențial, întreaga activitate de asigurare a respectării regulilor se decredibilizează. Iar decredibilizarea nu lovește abuzul manifestat printr-o decizie fără substanță, lovește instituția. Ea erodează exact acel capital de legitimitate fără de care nicio autoritate de concurență nu își poate îndeplini misiunea — pentru că dreptul concurenței funcționează, în ultimă instanță, prin descurajare și prin conformare voluntară, nu prin teroarea amenzilor. O autoritate temută, dar necredibilă, este de fapt o autoritate slabă.

Tocmai de aceea critica trebuie făcută din interiorul angajamentului față de concurență, nu împotriva lui. Cei care cred cu adevărat în rolul aplicării ferme a regulilor au cel mai mare interes ca fiecare decizie să fie ireproșabilă — pe fond, în motivare și în efectele ei. O decizie fragilă într-un dosar emblematic nu întărește autoritatea; o expune.

Concluzie

Cazul ROBOR nu este, în primul rând, o problemă de simpatie pentru bănci sau pentru patronate. Este un test al maturității instituționale a aplicării dreptului concurenței în România: capacitatea de a sancționa ferm fără a sancționa nesăbuit, de a calcula consecințele înainte de a le declanșa și de a-și apăra credibilitatea tocmai prin rigoarea cu care își exercită puterea.

Aplicarea regulilor de concurență nu se face în vacuum. Recunoașterea acestui adevăr elementar nu slăbește procesul de aplicare a Legii concurenței — îl face, dimpotrivă, mai solid. Întrebarea pe care o lasă în urmă acest dosar nu este dacă autoritatea de concurență are dreptul să sancționeze. Este dacă a evaluat și dacă și-a asumat, înainte de a o face, întreaga răspundere care însoțește acest drept.