Paradoxul boicotului. Când autoritatea de concurență cere ceea ce sancționează — și pune în pericol finanțarea datoriei publice a României!

Printre propunerile raportului de investigație în cazul ROBOR, pentru care deciziile – de sancționare a celor mai mari 10 bănci din România cu fix procentul maxim de amendă, de 10% din cifra de afaceri, fără nicio circumstanță atenuantă și cu câte o circumstanță agravantă, un caz cu adevărat-șoc, dar nu în sensul bun – au fost anunțate ieri, 7 iunie 2026, se află o secțiune care nu privește, de fapt, ROBOR. Această secțiune vizează un alt mecanism bancar — fixingul titlurilor de stat — și conține o recomandare cu două paliere succesive. Întâi, o ”recomandare” către Banca Națională a României (deși nu este vizată de raportul investigației): să reevalueze, în maximum două luni, „Regulile privind stabilirea ratelor de referință (fixing) pentru titluri de stat”, iar dacă nu o face, fie să renunțe la mecanism, fie să-l modifice substanțial. Apoi, către bănci: dacă regulile nu sunt schimbate de către reglementatorul lor în acest termen, un îndemn/cerere ca acestea să se retragă pur și simplu din fixing — și, mai mult, ca alte bănci care ar putea fi interesate de acest fixing (și care, desigur, nu au făcut obiect al investigației tocmai finalizate) să refuze participarea la fixingul pentru titlurile de stat — sub amenințarea explicită (!!) că o eventuală coordonare în acest fixing poate intra sub incidența art. 5 din Legea concurenței și a art. 101 TFUE, cu amenzi de până la 10% din cifra de afaceri. Amenințarea este de fapt ca toate băncile din România, fără excepție, să boicoteze fixingul titlurilor de stat dacă BNR nu face ceea ce îi ”recomandă” Consiliul Concurenței, un fel de șantaj.

Construcția aceasta este problematică pe trei niveluri care se cumulează: este logic auto-contradictorie, este extrem de riscantă pentru finanțarea Statului român și, mai grav, deplasează zdravăn autoritatea de concurență în afara propriei ariei de competență legală.

1. Paradoxul: un boicot recomandat de chiar autoritatea care sancționează coordonarea comportamentului întreprinderilor

O recomandare a Consiliului Concurenței nu este un act administrativ obligatoriu. Ea nu impune nimic și, esențial, nu conferă niciun scut de tip „comportament reglementat” pentru conduita care ar rezulta din urmarea ei. Or, dacă mai mulți concurenți — cele mai mari bănci din piață — s-ar retrage simultan dintr-un mecanism de piață, legal până la dovada contrarie, stabilit prin norme BNR în vigoare, iar altele ar refuza, concertat, să intre, comportamentul rezultat este chiar tiparul unui refuz colectiv (boicot) susceptibil de încadrare la art. 5 din Legea concurenței / art. 101 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, autoritatea de concurență din România ajunge să recomande exact tipul de coordonare orizontală pe care misiunea ei este să-l sancționeze. Iar băncile sunt împinse într-o capcană perfectă: dacă urmează recomandarea și se retrag în bloc, se expun acuzației de practică concertată; dacă rămân în mecanism, se expun investigației cu care sunt amenințate (cum să ameninți ca să obții ceva, din postura de autoritate publică??!!). ”Recomandarea” din raportul investigației cere ca regulile mecanismului de fixing pentru titlurile de stat să fie ”modificate substanțial pentru a fi în concordanță cu normele de concurență.” Ce înseamnă ”substanțial”, asta numai Consiliul Concurenței știe, cert este că în această modalitate Banca Națională a României, care ar trebui să fie instituție independentă intră în subordinea Consiliului Concurenței, fără ca acesta din urmă să fi constat încă, pe baza instrumentului legal aflat la dispoziție – art.8 din Legea concurenței, sora mai mică a prevederilor cu privire la fapte anticoncurențiale – că BNR s-ar afla în culpă din perspectiva rolului său de reglementator. Absolut inadmisibil!

2. Efectul indirect, voit sau nu: finanțarea datoriei publice a României, îngreunată sau blocată

Paradoxul ar fi doar o curiozitate juridică dacă obiectul lui ar fi marginal. Nu este. Mecanismul de fixing al titlurilor de stat ține de inima pieței secundare a datoriei suverane, iar participanții vizați sunt tocmai marii dealeri care asigură cotarea, lichiditatea și descoperirea de preț pentru instrumentele care finanțează Statul român.

O retragere colectivă a acestor entități — plus refuzul altora de a le lua locul, așa cum invită explicit recomandarea — nu „corectează” o presupusă coordonare; ea îngreunează considerabil, dacă nu blochează, funcționarea pieței de capital pe care se finanțează România. Efectele nu se opresc la fixing: evaluarea și mark-to-market-ul portofoliilor de titluri, operațiunile repo, garanțiile, costul și ritmul emisiunilor Ministerului Finanțelor, transmiterea politicii monetare — toate depind de existența unor formatori de piață activi. A invita marii dealeri să părăsească mecanismul, sub amenințarea sancțiunii, înseamnă a juca la ruletă cu infrastructura de finanțare a Statului român. Este, pur și simplu, grav — și e cu atât mai grav cu cât provine de la o autoritate publică care nu are nici mandatul, nici instrumentele de a gestiona consecințele unei astfel de dislocări.

3. Întrebarea care contează: de unde vine această recomandare?

Aici ajungem la problema de fond. Dacă autoritatea de concurență consideră că regulile de fixing pentru titluri de stat restrâng concurența, problema nu este la bănci — care doar aplică un cadru pe care nu ele îl scriu — ci la regula însăși și la cel care a edictat-o. Iar pentru exact această situație, Legea concurenței oferă un instrument anume: art. 8.

Art. 8 interzice acțiunile și inacțiunile autorităților și instituțiilor administrației publice care restrâng, împiedică sau denaturează concurența. Mecanismul este adversarial, presupune o investigație anume și este supus controlului judecătoresc: Consiliul Concurenței își formulează o opinie, dispune (nu recomandă) prin decizie măsurile necesare, iar dacă autoritatea vizată nu se conformează în termen, Consiliul Concurenței poate ataca actul administrativ respectiv în contencios administrativ la Curtea de Apel București, cerând anularea, în tot sau în parte, a prevederilor care ar fi condus la restrângerea concurenței ori obligarea autorității să acționeze. Cu alte cuvinte, calea legală pentru a contesta un cadru de reglementare presupus anticoncurențial trece printr-o investigație specifică și o instanță de judecată, nu printr-o recomandare la marginea unui raport de investigație pe un al subiect, chiar adiacent, însoțită de un ultimatum/amenințare.

Situația, dacă acest lucru se impune iar BNR nu ar acționa în conformitate cu regulile de concurență, se tranșează în fața unui judecător, nu prin presiune asupra unor terți. Dacă BNR acționează în aplicarea statutului său, cu atât mai mult Consiliul Concurenței nu poate trece peste el folosind băncile drept ”berbece”.

Ce a făcut, în schimb, raportul investigației ROBOR al cărui deznodământ a fost anunțat în zi de duminică de Consiliul Concurenței? Nu există nicio analiză bazată pe art. 8 din Legea concurenței față de cadrul de reglementare, nici în ceea ce privește ROBOR, nici în ceea ce privește fixingul titlurilor de stat. BNR este presată să-și modifice regulile și, dacă aceasta nu se supune (nici nu ar putea să o facă, pe această bază), raportul de investigație, care înțelegem că a fost acceptat de Plen, îndeamnă băncile să boicoteze fixingul — adică să sfideze banca centrală. Aceasta este o scurtcircuitare instituțională: în loc să-și exercite competența legală împotriva regulii socotite defectuoase, prin instanță și sub control judecătoresc, autoritatea de concurență înrolează întreprinderi private ca instrument de constrângere a unei alte autorități publice. Iar prin ultimatumul de două luni adresat reglementatorului și amenințarea cu sancțiuni, se poziționează, în fapt, ca un supra-reglementator așezat deasupra BNR și a Ministerului Finanțelor, în domenii — politica monetară, managementul datoriei publice, microstructura pieței dealerilor primari — care nu îi aparțin.

Concluzie

Dreptul concurenței nu legitimează coordonarea între întreprinderi doar pentru că așa recomandă autoritatea de concurență; o recomandare neobligatorie nu transformă un boicot în conduită licită. Iar legitimitatea unei autorități administrative autonome se sprijină pe a rămâne în propriul mandat și pe a folosi instrumentele pe care legea i le-a dat — aici, art. 8 din Legea concurenței, cu controlul și sprijinul Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție — nu pe a improviza pârghii care, odată urmate, ar pune băncile în fața unei situații absolut imposibile și ar risca să blocheze finanțarea Statului român, într-un moment extrem de delicat pentru finanțarea deficitului bugetar.

Dacă regulile de fixing pentru titluri de stat ridică probleme de concurență, soluția corectă este transparentă și deja prevăzută de lege: o acțiune îndreptată împotriva regulii și a celui care a edictat-o, cu urmarea pașilor legali și solicitarea ca Justiția să oblige acea autoritate să corecteze eventualele anomalii. Soluția greșită este să ceri băncilor să sfideze banca centrală, în afara cadrului legal, și să numești asta remediu. Între un risc de coordonare presupus și un risc concret de a destabiliza piața datoriei suverane a României, o autoritate prudentă ar fi ales calea legală — nu o astfel de forțare, o atitudine lipsită de orice responsabilitate.

---

Material de analiză juridică. Opiniile exprimate sunt ale autorului și nu constituie consultanță juridică.