Cartelurile și inflația: o legătură pe care nu ne mai putem permite să o ignorăm

Discuția publică despre inflație din ultimii ani s-a concentrat aproape exclusiv pe cauze conjuncturale – șocul energetic, perturbările lanțurilor de aprovizionare, politica monetară, deficitele bugetare. Toate sunt reale și importante. Există însă o sursă structurală de presiune pe prețuri care, deși cunoscută în literatura economică de zeci de ani, rămâne sistematic în afara dezbaterii: cartelurile.

E paradoxal, pentru că obiectul însuși al oricărui cartel este creșterea prețurilor. Întreprinderile nu se înțeleg secret pe prețuri, pe împărțirea piețelor sau pe restrângerea producției pentru a mai relaxa coșul zilnic al consumatorului. Se înțeleg pentru a extrage din acel coș mai mult decât le-ar permite competiția dintre ele. Iar acest „mai mult” nu este niciodată o marjă neglijabilă.

Ce arată cifrele

Studiile empirice cele mai citate – meta-analizele Connor & Lande, evaluările OECD, raportările Comisiei Europene – converg către un interval al supraprețului median produs de carteluri cuprins între 17% și 25%, cu o medie ponderată în jurul a 20–23%. Există carteluri în care supraprețul a depășit 50%, după cum există cazuri în care s-a oprit sub 10%. Important este că, statistic, supraprețurile semnificative sunt regula, nu excepția.

Legiuitorul european însuși a tratat această realitate cu suficientă seriozitate încât, prin Directiva 2014/104/UE – transpusă în România prin OUG 170/2020 -, să consacre o prezumție relativă potrivit căreia cartelurile produc prejudicii. Prezumția nu este o ficțiune juridică, ci o codificare a unei evidențe econometrice acumulate timp de decenii.

Efectul de undă

Impactul real al unui cartel nu se limitează însă la supraprețul direct suportat de clienții imediați. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut explicit, în cauza Kone (C-557/12), efectul de „umbrelă de preț”: concurenții neparticipanți la cartel pot și ei să își ridice prețurile, profitând de mediul de preț distorsionat. Apoi există efectul de propagare prin lanțul valoric – un cartel pe semințe se va regăsi în prețul cerealei, al făinii, al pâinii. Un cartel pe ciment se va regăsi în prețul locuinței. Un cartel pe medicamente sau dispozitive medicale se va regăsi în bugetul Casei de Asigurări de Sănătate și, prin contribuții, în salariul net al fiecăruia dintre noi.

Asta înseamnă că într-o economie cu mai multe carteluri active simultan în sectoare critice, contribuția cumulată la indicele prețurilor de consum nu este marginală. Este o presiune inflaționistă reală, persistentă și, spre deosebire de un șoc energetic extern, una pe care statul are instrumente clare să o trateze. Le are – dacă vrea să le folosească.

România: o autoritate care s-a retras de pe linia întâi

Aici începe partea îngrijorătoare. Consiliul Concurenței a avut, în trecut, o tradiție solidă de investigații în materie de carteluri – în construcții, în servicii financiare, în alimente, în farmaceutice, în energie, în pensii private. Aceste investigații, indiferent de soarta lor finală în instanță, au generat un efect disuasiv real asupra mediului de afaceri.

În prezent, peisajul arată altfel. Numărul deciziilor de sancționare a cartelurilor a scăzut. Sectoarele cu cel mai mare impact asupra costului vieții – energie, producție și comercializare de alimente, utilități, servicii de sănătate – nu mai produc, în statistica autorității, dosare de cartel comparabile cu cele din anii trecuți. Programul de clemență, instrumentul prin excelență de detectare a cartelurilor, pare folosit cu o frecvență descurajator de scăzută. Inspecțiile inopinate sunt rare și, atunci când au loc, par mai degrabă să țintească întreprinderi de talie mică sau medie decât marile coordonări care contează cu adevărat pentru consumatorul final.

Și mai îngrijorător este că, atunci când investigațiile sunt totuși inițiate, scopul lor pare uneori greu de reconciliat cu misiunea unei autorități de concurență. Sunt dosare în care arhitectura sancțiunii pare construită mai degrabă pentru a netezi drumul unui jucător dominant decât pentru a corecta o restrângere reală a concurenței. Există un tipar – greu de demonstrat caz cu caz, dar vizibil când privești ansamblul – în care întreprinderile mai mici, lipsite de capacitatea procedurală de a se apăra eficient, sunt cele care plătesc, în timp ce structurile cu adevărat problematice ale anumitor piețe rămân neatinse.

Costul social al pasivității

Trebuie spus clar: o autoritate de concurență care nu mai urmărește activ cartelurile pe piețele de mare consum nu este doar o autoritate inactivă – este o autoritate care, prin omisiune, transferă către consumator un cost real. Cost cu atât mai apăsător într-un context inflaționist.

Dacă pe piețele de energie, alimente de bază, utilități și servicii medicale există carteluri active – iar literatura comparată sugerează că, statistic, este foarte puțin probabil să nu existe într-o economie de această dimensiune -, atunci pasivitatea costă fiecare gospodărie sume care, cumulate la nivel național, depășesc bugete întregi ale programelor sociale. Este un transfer regresiv, care apasă disproporționat pe cei cu venituri mici, pentru care alimentele, energia și sănătatea reprezintă cea mai mare parte a coșului lunar.

Mai există o consecință, mai puțin cuantificabilă, dar la fel de gravă: erodarea credibilității instituționale. O autoritate publică care nu apare acolo unde contează cel mai mult pentru cetățean și se limitează cel mult la statistici care nu spun mare lucru și formalism, își pierde, treptat, autoritatea morală de a interveni acolo unde decide totuși să o facă. Asimetria devine vizibilă, iar mediul de afaceri o internalizează rapid: anumite înțelegeri sunt riscante, altele sunt tolerate, conformarea scade. Acesta este momentul în care sistemul public de protecție a concurenței încetează să își îndeplinească funcția.

Ce ar trebui să se schimbe

Soluțiile sunt cunoscute și nu necesită modificări legislative spectaculoase.

Prioritizare clară a sectoarelor cu impact direct asupra coșului zilnic – de exemplu, energie, alimente, utilități, sănătate – prin investigații sectoriale serioase, cu finalitate procedurală, nu prin rapoarte de monitorizare fără finalitate.

Reactivarea reală a programului de clemență, prin politici de comunicare directă cu mediul de afaceri și prin garantarea efectivă a tratamentului preferențial, astfel încât prima întreprindere care denunță un cartel să aibă încredere că imunitatea este reală, nu condiționată sau erodată ulterior.

Investigații țintite pe piețele unde concentrarea, paralelismul de comportament și marjele anormale sugerează coordonare. Acești indicatori există și sunt accesibili oricărei autorități serioase.

Și, poate cel mai important, o transparență reală a criteriilor de prioritizare a dosarelor, astfel încât suspiciunea că anumite investigații servesc unor interese particulare să fie înlăturată – sau, dacă este fondată, corectată.

Lupta cu inflația nu se duce doar la nivel de politică monetară sau fiscală. Se duce și prin asigurarea că prețurile pe care le plătim sunt prețuri de piață, nu prețuri de înțelegere. Pentru asta este nevoie de o autoritate de concurență care să fie – din nou – pe linia întâi.

---