Ticăloșie în formă agravată

De ce piața românească a inputurilor agricole este, în acest moment, scena unei crime economice în pregătire — și de ce Consiliul Concurenței, în loc să o oprească, a ales să o facă posibilă.

Sunt momente, în profesia de avocat, în care jumătatea măsurilor și menajarea cuvintelor încetează să mai fie virtuți și devin complicități. După mai bine de trei ani petrecuți alături de distribuitori de inputuri agricole din România, ascultându-i, citindu-le contractele, redactându-le memoriile, am ajuns la un astfel de moment. Ceea ce se întâmplă pe această piață, sub privirea — sau, mai exact, prin acțiunea — Consiliului Concurenței, nu mai poate fi numit cu jumătăți de cuvânt. Este o crimă economică în pregătire, săvârșită cu metodă, în beneficiul exclusiv al câtorva multinaționale și în detrimentul agriculturii românești, al fermierilor români, al securității alimentare a țării. Acest text este un act de asumare publică a unei convingeri formate dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prima ticăloșie: super-giganții pe care i-am construit cu mâna noastră

Începutul, cum se întâmplă adesea, este la Bruxelles. Între 2017 și 2018, Comisia Europeană a autorizat, una după alta, trei concentrări economice care au transformat radical sectorul global al inputurilor agricole: Dow/DuPont (Cazul M.7932), ChemChina/Syngenta (M.7962) și Bayer/Monsanto (M.8084). Trei decizii de Phase II, însoțite de pachete de remedii structurale despre care, la momentul respectiv, se spunea că vor neutraliza orice pericol concurențial.

Am putea acorda Comisiei beneficiul îndoielii: poate că au fost doar greșeli, repetate, ce-i drept. Dar este greu de înțeles cum, la nivelul de expertiză disponibil unei instituții de talia Direcției Generale de Concurență, au putut fi ignorate atâtea „red flags” — concentrarea brevetelor, integrarea verticală pe lanțul valoric, barierele cumulate la intrare. Rezultatul este același, indiferent de intenție: din giganți pe care îi aveam și înainte, am obținut super-giganți. Iar super-giganții, odată născuți, nu rămân pasivi. Caută unde să se exprime.

A doua ticăloșie: România ca laborator

Au găsit România. Și nu întâmplător.

Țara noastră are particularitatea — pe care nu o putem ascunde după argumente fitosanitare — că este practic separată de piața internă a Uniunii Europene în ceea ce privește semințele de cultură. Mecanismul: cerința națională ca orice sămânță folosită în agricultură să dețină, în plus față de acreditarea europeană, o atestare locală. Este o cerință a cărei compatibilitate cu libera circulație a mărfurilor și serviciilor este, eufemistic spus, discutabilă. Efectul ei este însă neechivoc: piața românească devine, prin construcție, o insulă pe care concurența pe piața internă nu pătrunde.

Pe această insulă, super-giganții și-au instalat tabăra. Un singur indicator este suficient pentru a ilustra dimensiunea operațiunii: Corteva are în România de trei-patru ori mai mulți angajați decât în Germania, o piață mai mare decât a noastră în orice măsurătoare relevantă. De ce? Pentru că România, ruptă de restul pieței interne, este laboratorul perfect pentru un experiment al cărui scop a fost utilizarea la maxim a puterii de piață rezultate din concentrările economice aprobate la Bruxelles.

Mecanismul: voucherele, sau cum se închide o piață ca într-un clește

Din acest experiment a ieșit un dispozitiv de control comercial pe care îl pot numi, fără să exagerez, aproape diabolic.

Mecanismul se numește, în jargonul industrial, „sistem de vouchere”. Funcționează astfel: marii furnizori — Pioneer, Corteva (foste DuPont), Monsanto/Bayer, Syngenta, Maisadour — negociază direct cu fermierii, peste capul distribuitorilor, vouchere care fixează prețul, reducerile comerciale, volumele și termenele de livrare. Reducerile sunt acordate uneori sub formă de produs gratuit, alteori prin transferuri directe în contul fermierului, alteori sub forma de discount față de un preț de listă care, nu arareori, fusese majorat în prealabil pentru a justifica „reducerea”. Aceasta este o nuanță importantă: în multe cazuri vorbim de false reduceri, prețul „redus” rămânând mai mare decât prețul anterior majorării.

Distribuitorul nu participă la negociere. Nu negociază prețul, nu negociază volumul, nu negociază termenele. Voucherul este însă cheia accesului la marfă: distribuitorul care nu prezintă un voucher al unui fermier nu primește produsele de la furnizor. Pur și simplu. A devenit operator de logistică pe un canal pe care nu îl mai stăpânește.

Pe acest fond, concurența intra-marcă — cândva dinamică, motorul însuși al unei distribuții independente sănătoase — s-a stins. Reducerile suplimentare pe care distribuitorii puteau încerca să le acorde au devenit derizorii, raportate la prețul de achiziție de la furnizor. Lipsa de aer s-a transformat în asfixie.

Iar dacă cineva îndrăznea să introducă pe piață alternative? Răspunsul a fost rapid și brutal. Când un distribuitor a adus în România semințe echivalente, ale unui producător de talie medie, mult mai ieftine, marii furnizori s-au lansat într-un război fără cruțare: au oferit gratuități extinse fermierilor care ar fi putut migra, în unele cazuri întregul necesar de semințe, doar pentru a sufoca în fașă orice intrare nouă. Pe scurt: ”predatory pricing” (prețuri de ruinare) de manual. Dar pentru că acest mecanism este executat de actori încă neclasificați juridic ca dominanți de către autoritatea națională de concurență, practica rămâne în impunitate.

Promoterii: comis-voiajori cu uniformă tehnică

Există un detaliu suplimentar al mecanismului construit de marii furnizori, subestimat multă vreme. Furnizorii trimit în piață, la fermieri, așa-numiți „promoteri”. Nu vă imaginați însă oamenii pe care îi întâlnim în supermarket, oferind degustări sau broșuri informative. Promoterii din această industrie sunt agenți de vânzări mascați, cu trei funcții simultane:

• scurtcircuitează circuitul comercial, generând tranzacții direct între furnizor și fermier;
• colectează date comercială valoroase — ce surse alternative are fermierul, la ce prețuri sunt ofertele concurenților, dacă distribuitorii încearcă să intervină în acordurile dintre furnizor și fermier;
• se asigură că fermierul rămâne fidel, disciplinat și ascultător, descurajând orice impuls de a pune sistemul sub semnul întrebării.

Sistem capilar de control, deci, nu activitate promoțională.

Prețul plătit de fermierul român

Rezultatul economic al acestui edificiu este măsurabil. Prețurile reale plătite de fermierii români pentru semințe și pesticide au crescut, în ultimii ani, vertiginos — mult peste rata inflației, mult peste evoluția prețului energiei. Astăzi, prețurile pentru aceleași produse, ale acelorași furnizori, sunt cu 25–30% mai mari în România decât în Polonia sau Germania, piețe mai mari și cu putere de cumpărare superioară.

Acesta nu este un accident al piețelor. Este rezultatul mecanic al construcției pe care am descris-o.

2022: speranța înșelată

În 2022, un distribuitor de talie mare — Agricover — a făcut ceea ce orice subiect responsabil într-un stat de drept ar trebui să facă atunci când observă o disfuncție gravă a pieței: a sesizat Consiliul Concurenței. Plângerea sau sesizarea sa avea în vedere un cartel între marii furnizori, care ar fi acționat coordonat în ținerea captivă a pieței românești. Inițial, autoritatea publică a părut că își va face datoria. Decizia de declanșare a investigației, prin Ordinul nr. 1140 din 28 septembrie 2022, viza tocmai această ipoteză: posibila încălcare a articolului 5(1) din Legea concurenței nr. 21/1996 și a articolului 101 TFUE pe piețele producției și comercializării semințelor și produselor de protecția plantelor.

Vestea bună a durat aproape trei ani.

Iunie 2025: răsturnarea inexplicabilă

În iunie 2025, situația s-a întors brusc, fără explicație, în defavoarea distribuitorilor și, din nou, în beneficiul marilor producători. Suspiciunea de cartel — extrem de gravă, cu amenzi care, în temeiul Legii concurenței nr. 21/1996, prin aplicarea conceptului de unitate economică, s-ar fi propagat până la sediile centrale ale grupurilor respective și ar fi atras pierderi reputaționale incomensurabile — s-a transformat, peste noapte, într-o investigație privind pretinse acorduri verticale: restricții verticale de preț (RPM – fixare preț de revânzare către clienții finali) și restricții teritoriale, liber încheiate, chipurile, între furnizori și distribuitori.

O construcție utopică, raportată la realitatea pe care toți participanții la piață o cunosc. Distribuitorii nu „încheie acorduri” cu furnizorii în privința prețurilor către fermieri — semnează, sub sancțiunea excluderii din distribuție, orice clauze contractuale puse în față de către furnizori și primesc voucherele cu prețurile deja fixate de furnizor în negocierea directă cu fermierul.

Pentru multinaționalele investigate din 2022 momentul din iunie 2025 era oricum o veste extraordinară: amenzile pentru restricții verticale sunt mult mai mici decât cele pentru cartel; daunele de reputație sunt minore; iar amenzile pot fi recuperate, oricum, ulterior, prin prețurile viitoare, în piață.

Dar adevărata vestea bună pentru mării furnizori de semințe de cultură și de soluții de protecția plantelor este chiar mai mare.

Ce camuflează acuzația de restricții verticale

Constatarea, prin decizie a Consiliului Concurenței, a unor acorduri verticale între furnizori și distribuitori, ar avea o consecință juridică pe care doar puțini observatori o sesizează imediat: ea presupune că distribuitorii au acceptat în mod liber acele clauze, că au beneficiat de ele, că au participat la restricționarea concurenței ca parteneri contractuali autonomi.

Or, două situații se exclud reciproc:

• pe de o parte, ipoteza unor acorduri liber consimțite între furnizori și distribuitori — ceea ce ar fi obiectul deciziei de sancționare care se pregătește;
• pe de altă parte, ipoteza unei poziții dominante a furnizorilor, abuzată în detrimentul distribuitorilor lipsiți de orice autonomie reală — ceea ce este, factual, situația din piață și ceea ce ar putea constitui obiectul unei investigații pentru încălcarea articolului 102 TFUE și a articolului 6 din Legea 21/1996.

Dacă autoritatea națională de concurență constată că au existat acorduri anticoncurențiale, ea închide cu propria mână posibilitatea de a mai constata vreodată vreun abuz de poziție dominantă în contextul relațiilor economice derulate în baza acestor acorduri. Cine ar mai putea reclama abuzul de poziție dominantă? Vreunul dintre distribuitorii deja sancționați ca părtași? Cele două calificări sunt incompatibile, iar pronunțarea pe prima exclude juridic posibilitatea existenței celei de-a doua.

Inteligent, nu? În tot cazul, eficient. Marii furnizori obțin imunitate juridică pentru viitor, plătită cu amenzi modeste suportate, în realitate, în final, tot de distribuitorii pe care îi țin sub control strict — pentru că, oricum, costul va fi împins în prețurile către distribuitori și fermieri.

Selecția arbitrară a celor 19

În același timp cu virajul de calificare legală, Consiliul Concurenței a procedat la o filtrare a distribuitorilor investigați. Din peste 100 de distribuitori activi pe piață, având toți, în esență, aceleași clauze contractuale cu marii furnizori și folosind toți aceleași vouchere emise de furnizori către fermieri, au fost selectați doar 19 — adică aproximativ 20% din total. Lista finală apare cristalizată în Ordinul nr. 3050 din 17 noiembrie 2025 al președintelui Consiliului Concurenței, prin care investigația a fost de altfel disjunsă.

Pe ce criterii s-a făcut selecția? Nu se știe.

Nu se știe pentru că, așa cum i s-a spus textual unui distribuitor la o întâlnire recentă cu echipa de caz, criteriile există dar nu vor fi comunicate niciodată. Este vorba de un act administrativ, supus obligației de motivare consacrate de articolul 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și de Codul administrativ român (OUG nr. 57/2019), confirmate de jurisprudența abundentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: motivarea este o condiție de validitate, iar lipsa ei echivalează cu nulitatea actului. Dar Consiliul Concurenței a ales să nu motiveze, fără a ascunde asta: i-a comunicat distribuitorului direct, fără echivoc, că nu va motiva.

Este legal? Nu este. Lipsa motivării atrage nulitatea absolută a întregii proceduri.

Mai stranie este însă geometria selecției. Au fost incluși în general distribuitori mici și medii, fără relații de anvergură strategică cu furnizorii. Au fost excluși, în schimb, jucători mari, aflați în relații privilegiate cu aceiași furnizori. Logica este greu de înțeles dacă acceptăm teoria de prejudiciu a Consiliului Concurenței: efectul anticoncurențial al unui RPM se materializează cu precădere prin contractele cu cei mai mari distribuitori, care controlează volumele cele mai semnificative. Excluderea lor contrazice teoria propriei autorități.

Logica devine însă perfect inteligibilă dacă schimbăm cheia de citire: cazul de față poate nu este construit pentru a (re)stabili adevărul concurențial al pieței, ci pentru a sancționa rapid doar anumiți distribuitori cu cea mai redusă capacitate de ripostă juridică, lăsându-i pe ceilalți la adăpost. Nu știm care este motivul și care au fost criteriile de selecție, dar alegerea deliberată a opacității nu mă încurajează a vedea aici ceva bun.

Graba strică treaba?

Există însă un detaliu care, pus în contextul tuturor celorlalte, lămurește ritmul precipitat al întregii operațiuni: mandatele actualei conduceri a Consiliului Concurenței — cei care trebuie să adopte și să semneze decizia — expiră la 18 iunie 2026. Decizia, anunțată dinainte ca fiind „de sancționare”, trebuie emisă până la acel termen.

Contează că nici clauzele pretinse de fixare a prețurilor de revânzare nu sunt susținute de un mecanism real — ci sunt formule generice, fără bonificații sau sancțiuni asociate, fără un sistem de monitorizare a prețurilor practicate efectiv de distribuitori? Se pare că nu.

Contează că aceste clauze, în măsura în care există, sunt expresia unei impuneri unilaterale de către furnizorii dominanți, lipsind orice „concordanță a voințelor” în sensul jurisprudenței Bayer (T-41/96)? Se pare că nu.

Contează că rezultatul cazului — anunțat dinainte și forțat să se încadreze într-un calendar dictat de mandatele administrative — beneficiază exclusiv multinaționalelor și se face în detrimentul distribuitorilor și fermierilor români? Probabil că da. Dar în direcția greșită.

Plângerea pentru abuz, ignorată

Față de toate aceste date, am depus la Consiliul Concurenței, în numele unui distribuitor, o plângere documentată privind abuzul de poziție dominantă al multinaționalelor pe piața românească. O plângere care reia argumentele din cauza Ladbroke (C-359/95 P) a CJUE, privind absența autonomiei voinței, argumente care invocă doctrina dependenței economice (Whish & Bailey, Jones & Sufrin), argumente care prezintă mecanica reală a voucherelor, a promoterilor, a presiunilor pentru transmiterea facturilor distribuitorilor către furnizori — încă o practică gravă din perspectiva regulilor de concurență, refuzată de altfel de unii dintre distribuitorii investigați și nedorită de niciunul, tocmai pentru că furnizorii ar utiliza datele astfel obținute pentru a-și organiza vânzările directe către cei mai buni clienți, marginalizând treptat distribuitorii și reducându-i cel mult la rolul de anexă. Din ce în ce mai mulți distribuitori au probleme financiare grave, în contextul al unei multitudini de probleme de piață și încep să iasă din piață sau să demareze proceduri de insolvență sau de pre-insolvență.

Plângerea pentru abuz de poziție dominantă este, în acest moment, complet ignorată. Se pierde în aceeași mare de indiferență — și, mă tem, de rea-credință — care răzbate dinspre autoritatea de concurență.

Ignorarea plângerii este, juridic, ilegală. Articolul 4 din Regulamentul UE 1/2003 și articolul 41 din Legea 21/1996 obligă autoritatea să examineze plângerile primite, să le ierarhizeze conform unor criterii obiective, și să motiveze respingerea atunci când respinge. Tăcerea este, în drept, refuz nemotivat. Și ea poate fi, la rândul ei, atacată în instanțele de judecată. Este absolut inexplicabil de ce Consiliul Concurenței nu a analizat din oficiu realitatea economică din piața de distribuție a inputurilor agricole și este absolut inexplicabil de ce perseverează în a analiza piața chiar și când i se cere în mod expres, cu date și documente.

Ce am mai mai putea face

Personal, ca om al dreptului și ca cineva care a contribuit, modest, la dezvoltarea aplicării regulilor de concurență în România de aproape trei decenii, mi-am cam epuizat argumentele tehnice. Le-am formulat în scris, le-am expus oral, le-am repetat în formate diferite. Răspunsul a fost, până în prezent, nepăsare instituționalizată.

Poate că acum este momentul ca încercarea marilor furnizori internaționali de a pune piața românească de inputuri agricole — și prin ea agricultura României — sub controlul lor absolut să fie analizată și de alte autorități ale statului român. Aceasta nu este o problemă strict de drept al concurenței. Este o problemă de:

• autonomie economică națională, în condițiile în care un sector vital al producției interne este subordonat decizional unor centre de comandă din afara țării;
• siguranță alimentară, în condițiile în care orice perturbare a aprovizionării cu inputuri se traduce direct în reducerea producției agricole și în creșterea dependenței de importuri;
• securitate națională, în sens larg, în logica în care Consiliul Suprem de Apărare a Țării s-a ocupat în alte ocazii, când au fost vizate alte sectoare strategice.

Mă întreb dacă CSAT ar avea ceva de spus despre cazul de față. Nu pot răspunde în locul acestei instituții. Pot însă afirma că situația din agribusiness, prin natura ei, intră și în sfera sa de competență.

În paralel, urmează să fie sesizată și Comisia Europeană, care, în calitate de gardian al Tratatelor și de autoritate responsabilă pentru aplicarea consecventă a articolelor 101 și 102 TFUE, va trebui să se pronunțe asupra unei investigații naționale cu prea multe semne de întrebare, defectuoasă atât în plan procedural, cât și în plan substanțial. Comisia, mai mult decât oricine altcineva, are interes să verifice cum se comportă pe terenul real al unor piețe naționale câteva dintre întreprinderile cărora ea însăși le-a autorizat concentrările.

În loc de încheiere

Există, pentru orice profesionist al dreptului, momente în care vorbele nu mai pot fi alese cu economie diplomatică, pentru că niciuna nu mai este suficient de exactă pentru a descrie ceea ce se vede. Pentru mine, acest moment a venit. Ceea ce se petrece la întâlnirea dintre marii furnizori internaționali, distribuitorii independenți și autoritatea națională de concurență este o ticăloșie. Și nu o ticăloșie obișnuită — pentru că fiecare dintre etapele ei a fost săvârșită, cu metodă, peste sau împotriva unor reguli care erau menite tocmai să o împiedice.

Nu există nicio rațiune de stat și niciun interes public care să justifice continuarea acestui caz, în această modalitate. Nu există niciun precedent juridic util în construcție — dimpotrivă, decizia anunțată va deveni un caz-școală despre cum se confiscă o piață prin instrumentele autorității care ar fi trebuit să o protejeze.

Qui potest? Cui folosește? Am vrea să aflăm cât mai curând și am vrea ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, să fie introduse în legislație mecanismele care să evite folosirea autorității de concurență pentru susținerea unor interese private și contra interesului public, care este cel al protejării consumatorilor, prin păstrarea viabilității concurențiale a unei piețe.

Orice ticăloșie trebuie să aibă un sfârșit. La acesta s-a ajuns suficient de departe.

---

Valentin Mircea este avocat (Baroul București), Partner Fondator al SCA Mircea & Asociații, doctor în drept al concurenței, autor al volumului „Legislația concurenței. Comentarii și explicații” (Wolters Kluwer, ed. a 2-a, 2024) și fondator al stateofcompetition.eu. Reprezintă mai mulți distribuitori în investigația care face obiectul prezentului articol.