Să vorbim de economie

Dezbaterea publică despre Consiliul Concurenței s-a mutat, în ultimii ani, într-un registru predominant procedural: durate investigații, legalitate, proporționalitate, drepturi procedurale. Este o discuție necesară — statul de drept trăiește în detaliile procedurii. Dar ea a împins pe planul al doilea întrebarea pentru care autoritatea de concurență există în primul rând: cum arată economia românească și ce îi lipsește pentru a funcționa mai concurențial?

Semestrul al doilea al anului 2026 va aduce o schimbare de conducere la Consiliul Concurenței. Este momentul potrivit pentru a repune întrebările de substanță. Nu cu răspunsuri pregătite — multe cer studiu, date, dezbatere prelungită — ci ca agendă deschisă pentru profesia juridică, pentru economiști, pentru mediul academic și, nu în ultimul rând, pentru autoritatea însăși.

Zece întrebări, așadar. Nu sunt toate întrebările, nu sunt menționate în ordinea urgenței și nu vin cu soluții de-a gata. Sunt întrebările care, cred, ar merita să stea pe masa oricărei conduceri viitoare a Consiliului Concurenței.

1.    Cum arată harta concentrării economice?

Care sunt, astăzi, piețele cu un grad mare și foarte mare de concentrare pe teritoriul României? Cât este indicele HHI în retailul alimentar modern, în distribuția farmaceutică, în ambalaje, în pesticide și semințe, în materiale de construcții, în leasing, în asigurări (după ieșirea City Insurance și Euroins)? Câte dintre aceste piețe sunt acoperite de reglementare sectorială eficace și câte rămân exclusiv sau limitat în responsabilitatea autorității de concurență? Pe baza cărui document de politică publică își prioritizează Consiliul Concurenței intervențiile — sau prioritizarea este, în fapt, reactivă la plângerile și informațiile care ajung la el? Fără această hartă, monitorizarea piețelor rămâne accidentală; cu ea, devine politică publică.

2. Ce facem cu achizițiile publice?

Peste o cincime din produsul intern brut al României trece prin SEAP. Câte decizii pe trucare de licitații a emis Consiliul în ultimii cinci ani raportat la acest volum? Care este motivul discrepanței — absența practicilor anticoncurențiale sau absența capacității de detectare? Există un laborator sau un mecanism propriu de analiză econometrică a datelor SEAP? Există un protocol efectiv, operațional pe bază permanentă, zilnică, de cooperare cu ANAP, cu Curtea de Conturi, cu DNA, care să urmărească eficient anomaliile din zona achizițiilor publice? Dacă răspunsul la aceste întrebări este negativ, înseamnă că o parte substanțială a cartelurilor veritabile rămâne în afara razei de acțiune a autorității prin construcție instituțională, nu prin alegere.

3. Ce efecte mai are puterea economică asimetrică?

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 11/1991, privind abuzul de poziție economică superioară, rămâne de prea multă vreme un instrument subutilizat. Între pragurile ridicate de probă ale art. 5 și art. 6 din Legea nr. 21/1996 și prezumția libertății contractuale din dreptul civil există o zonă gri în care trăiesc relațiile reale, de exemplu dintre producătorul agricol și procesator, dintre furnizorul mic și retailerul modern, dintre IMM și platforma digitală. Cum definim, doctrinar și jurisprudențial, această asimetrie? Ce standard probatoriu aplicăm? Este dreptul românesc al concurenței dispus să construiască, pe acest text, o doctrină proprie — sau se mulțumește să importe fragmentar concepte din practica europeană?

4. Cum tratăm piețele în care statul este jucător?

Energia, sănătatea, deșeurile, transportul feroviar, distribuția apei — toate sunt piețe în care statul nu doar reglementează, ci operează direct sau prin entități controlate. Când OMV Petrom, Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CFR, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, RetuRO intră în relații comerciale se aplică regulile concurenței în integralitate? Ce rămâne din excepția comportamentului reglementat după jurisprudența CJUE recentă? Cum evaluăm efectul net asupra concurenței al prezenței statului pe o piață — pozitiv, neutru sau distorsionant? Întrebarea este incomodă politic. Exact de aceea merită pusă în fața unei autorități independente.

5. Cum investigăm cartelurile economiei digitale?

Coordonarea algoritmică a prețurilor, schimbul de informații prin platforme intermediare, acordurile de tip no-poach pe piața muncii, auto-preferarea pe platforme dominante — toate sunt fenomene documentate în alte jurisdicții. Câte investigații a deschis Consiliul Concurenței pe aceste teme și câte a finalizat? Are autoritatea de concurență capabilitate internă de ”digital forensics”? Are acces la expertiză econometrică pentru detectarea coordonării tacite? Sau economia digitală urmează să fie privită, încă un deceniu, prin instrumente construite pentru cartelurile de pe piețele fizice ale anilor ’90?d

6. Controlul concentrărilor economice — formă sau substanță?

Statistica Consiliului Concurenței arată un număr mare de decizii de neobiecțiune emise în termene scurte. Două interpretări sunt posibile: fie piața românească produce aproape exclusiv operațiuni benigne, fie analiza economică este superficială. Care este, în practică, raportul dintre cele două? Cum identificăm ”killer acquisitions” în sectorul farmaceutic (în măsura în care apar mici producători locali) și în digital, unde ținta poate că este eliminarea unui potențial competitor înainte ca acesta să atingă pragul notificării? Cum tratăm achizițiile sub pragul de notificare care schimbă structura pieței? Mai este adecvat acest prag? Ce monitorizare ex post aplicăm angajamentelor asumate — și ce facem atunci când ele nu sunt respectate? Cazurile M.7932, M.7962 și M.8084 ale Comisiei Europene din agrochimie rămân studiu de caz practic despre ce se întâmplă atunci când o condiționare europeană insuficientă produce efecte concrete pe o piață națională. Câte astfel de situații pot fi documentate și din cazuistica Consiliului Concurenței?

7. Unde este aplicarea privată a dreptului concurenței?

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.170/2020 — transpunerea Directivei 2014/104/UE — a introdus în dreptul românesc arhitectura acțiunii în despăgubiri pentru încălcarea dreptului concurenței, cu elemente de facilitare a acestui tip de răspundere civilă delictuală. Câte hotărâri definitive au fost pronunțate până astăzi în România? Au putut apărea acțiuni colective? Cum se prezintă România în această privință față de Polonia, Cehia, Ungaria? Construiește Consiliul Concurenței deciziile sale astfel încât să faciliteze acțiunile de tip follow-on — cu individualizarea conduitei fiecărui participant la fapta anticoncurențială, cu evaluarea sumară a prejudiciului, cu durata clară a încălcării? Se constituie autoritatea în amicus curiae atunci când instanțele civile judecă acțiuni de acest gen? Efectul inhibitoriu real asupra încălcării regulilor de concurență se naște din suma sancțiunilor publice și a daunelor civile; absența celei de-a doua componente face ca prima să opereze izolat și, cel mai probabil, ineficient.

8. Cât de solidă este analiza economică a autorității de concurență?

Cât de des apare, în deciziile Consiliului Concurenței, mai ales în cele de sancționare, o definire solidă a pieței relevante bazată pe test SSNIP efectiv aplicat — și cât de des apare una construită prin analogie sau prin preluare din decizii anterioare? Cât de des este evaluată puterea de piață prin elasticități și prin analiză structurală, și cât de des prin cote de piață tratate ca prezumție? Cât de des este construită teoria prejudiciului ex ante, ca ipoteză de lucru, și cât de des ex post, ca justificare a sancțiunii? Există o colaborare instituționalizată și efectivă cu mediul academic românesc și european? Diagnosticul onest este că investigațiile sunt argumentate juridic solid, dar adesea ancorate economic fragil. Nu este o problemă de lege. Este o problemă de capital uman și de cultură instituțională.

9. Ce se întâmplă la granița cu reglementatorii sectoriali?

ANRE, ANCOM, BNR, ASF, ANAP, Ministerul Sănătății, prin CNAS — fiecare vede o bucată din aceeași piață. În absența unor forme reale de cooperare, firmele fac arbitraj între autorități publice, iar concurența ajunge să fie poate ultima prioritate a tuturor. Câte protocoale funcționează efectiv, nu doar pe hârtie? Câte schimburi de informații și experiență au loc anual? 

10. Previzibilitatea ca politică publică.

O autoritate de concurență fermă, dar previzibilă și corectă, obține mai multă conformare voluntară decât una imprevizibilă. Când au fost actualizate ultima dată instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor în raport de evoluțiile din economie? Ar fi bine să fie emise linii directoare privind restricții verticale, adaptate la realitățile locale? Ce este nou în definirea pieței relevante? Există o evaluare periodică a impactului real al activităților Consiliului Concurenței asupra consumatorilor și mediului de afaceri? Procedura angajamentelor din Legea nr. 21/1996 este aplicată predictibil, pe criterii publice — sau rămâne la aprecierea discreționară a conducerii Consiliului Concurenței? Între o autoritate fermă, dar previzibilă corectă și una doar temută, teoria dreptului concurenței a ales de mult timp; practica românească încă ezită.

Mesaj

Aceste zece întrebări nu epuizează agenda publică. Acestea nu sunt nici ordonate în funcție de urgență — harta concentrării din piețe și calitatea analizei economice sunt, probabil, precondițiile tuturor celorlalte. Ele au, însă, o trăsătură comună: toate pleacă de la economie și se întorc la economie. Dreptul concurenței este un instrument; obiectul protecției sale este calitatea economiei României, ca parte cât mai reprezentativă a pieței interne a Uniunii Europene.

Anul 2026 deschide o fereastră pentru repunerea acestor întrebări. Răspunsurile cer timp, date, dezbatere. Dar întrebările se pun astăzi — pentru că agenda unei autorități independente se construiește public, în dialog cu cei interesați, nu în spatele ușilor închise.

Ce alte întrebări mai trebuie puse?

Să vorbim, așadar, de economie!