Poate scufunda decizia Consiliului Concurenței în cazul ROBOR ratingul de țară al României în junk?

Vineri, 2 octombrie, Standard & Poor’s își publică evaluarea pentru România. Cu patru zile înainte, Consiliul Concurenței a comunicat celor zece bănci din panelul ROBOR deciziile motivate de sancționare, cu amenzi totale de 3,7 miliarde de lei. În aceeași zi, randamentul titlurilor de stat pe 10 ani a atins cel mai înalt nivel din ultimul an. Coincidența temporală face ușoară o narațiune de tipul „Concurența a împins România spre junk”. Narațiunea e falsă ca relație de cauzalitate. Totuși, întrebarea din titlu nu e retorică. România nu mai are marjă, iar când nu ai marjă, și factorii marginali contează.

Răspunsul scurt: nu. Decizia ROBOR nu este și nu va fi un factor declanșator pentru o retrogradare. Răspunsul complet este mai incomod. Decizia deschide câteva canale de transmisie către exact acele variabile pe care agențiile le urmăresc acum cu lupa: capacitatea statului de a se finanța, predictibilitatea instituțională și funcționarea politicii monetare. Cât de mult vor conta aceste canale depinde mai puțin de decizia în sine și mai mult de modul în care vor reacționa băncile, BNR, Parlamentul și chiar Consiliul Concurenței în următoarele 60 de zile.

Unde ne aflăm: ultima treaptă

Toate cele trei mari agenții de rating mondiale țin România pe ultima treaptă a categoriei investment grade, toate cu perspectivă negativă. Fitch a menținut BBB- la 31 iulie, dar abia după ce Guvernul a contestat decizia inițială a comitetului de rating și a prezentat informații suplimentare. Cu alte cuvinte, retrogradarea fusese practic votată și a fost evitată in extremis. Moody’s a confirmat Baa3 în august. S&P a păstrat în aprilie BBB- cu perspectivă negativă. Atunci, S&P estima o reducere a deficitului de la 7,7% din PIB în 2025 la 6,5% în 2026 și 5,5% în 2027.

Consolidarea fiscală este reală și, în termeni bruți, fără precedent după 2008. Costul ei economic este însă la fel de real. PIB-ul a scăzut cu 0,8% în primul semestru, iar BERD anticipează o contracție a economiei României de 0,2% pe întregul an. Dobânzile consumă o parte tot mai mare din cheltuielile statului. Randamentul la 10 ani a urcat la 7,56%, cu peste 40 de puncte de bază într-o săptămână. Mișcarea a fost parțial regională, dar mai abruptă la noi. Analiștii o pun pe seama incertitudinii legate de S&P și a perspectivelor fiscale, nu pe seama ROBOR. Țin să subliniez acest lucru, pentru că nu am niciun element care să lege mișcarea pieței de decizia Consiliului Concurenței.

Adevăratul risc: un stat fără guvern în fața unui buget

Guvernul Bolojan a căzut prin moțiune de cenzură în primăvară. De atunci, România este administrată de un executiv interimar. Premierul desemnat, Siegfried Mureșan, merge astăzi în Parlament fără sprijinul PSD. Președintele repetă că ar prefera să evite alegerile anticipate, ceea ce, tradus, înseamnă că nu există încă o majoritate. Pe 18 septembrie, un analist Fitch a spus limpede că timpul se scurge și că prelungirea crizei politice erodează credibilitatea fiscală.

Aici este miezul problemei, iar el nu are legătură cu dreptul concurenței. Agențiile nu mai evaluează deficitul din 2026, care este în mare măsură „făcut”. Ele evaluează bugetul pe 2027 și capacitatea politică de a-l adopta și executa. Un guvern interimar nu poate asuma o traiectorie fiscală multianuală. Blocajul politic întârzie și reformele din PNRR, cu risc de pierdere a unor fonduri. Dacă România ajunge vineri în junk, motivul se va afla la Palatul Parlamentului, nu în Piața Presei Libere.

Ca jurist, fac însă două observații. Prima: amenințarea cu retragerea, livrată prin surse, cu 30 de zile înainte de termenul de contestare și de plată, are și o funcție de negociere. Este o pârghie față de stat, iar ea trebuie citită ca atare. A doua observație mi se pare esențială. Decizia de a renunța la calitatea de dealer primar poate fi luată legitim doar individual, de fiecare bancă, pe baza propriei evaluări. O retragere coordonată, discutată între băncile din panel sau anunțată în oglindă, ar ridica exact problema pentru care au fost sancționate: un comportament concertat. Am mai scris aici despre paradoxul unei autorități de concurență care ajunge, prin logica propriei decizii, să facă de dorit o ieșire colectivă din mecanisme de piață. Băncile ar face bine să nu transforme paradoxul într-o a doua investigație.

Canalul 1: finanțarea statului și amenințarea dealerilor primari

Potrivit surselor bancare citate de presă, unele bănci analizează dacă mai participă la panelul ROBOR și, probabil, dacă își mai păstrează calitatea de dealeri primari pe piața titlurilor de stat. Acesta este singurul canal cu potențial real de a atinge ratingul. Motivul este simplu: băncile din panel sunt, în bună măsură, aceleași instituții care cumpără emisiunile Ministerului Finanțelor pe piața internă. Într-un an în care necesarul brut de finanțare rămâne foarte mare iar costul acestuia crește, orice semnal de retragere a cererii instituționale se reflectă imediat în flexibilitatea de finanțare. Iar flexibilitatea de finanțare intră direct în evaluarea agențiilor.

Canalul 2: ROBOR, BNR și coerența instituțională

Băncile au 60 de zile să propună un nou mod de stabilire a cotațiilor, doar că nu ele stabilesc mecanismul. Problema este că transparența permanentă a cotațiilor, inclusiv în fereastra de 15 minute dinaintea fixingului, pe care Consiliul Concurenței o consideră problematică, este impusă de reglementările BNR. Fixingul funcționează după un regulament ACI România, agreat de banca centrală. Băncile declară că nu înțeleg ce anume li se cere. Au un argument serios: nu pot „ascunde” unilateral cotații pe care un regulament al băncii centrale le obligă să le publice.

Din perspectiva ratingului, contează mai puțin cine are dreptate și mai mult imaginea. O autoritate de concurență și o bancă centrală ajung să aibă poziții publice divergente asupra funcționării principalului indice de referință al pieței monetare. Asta se întâmplă într-un moment în care politica monetară e presată de inflație și de o nouă criză energetică. Agențiile notează explicit, în pilonul instituțional, predictibilitatea și coerența politicilor publice. Riscul pentru transmisia monetară este atenuat pentru consumatori, pentru că din 2019 creditele acestora sunt legate de IRCC. El rămâne însă pentru creditele corporative și pentru instrumentele derivate indexate la ROBOR. Soluția evidentă este ca noul mecanism să fie construit sub autoritatea BNR, cu Consiliul Concurenței la masă, nu prin propuneri unilaterale ale băncilor către o autoritate care nu reglementează piața monetară.

Canalul 3: interdicția prognozelor și mediul informațional

Potrivit presei, băncilor din panel li s-ar interzice să mai publice prognoze macroeconomice, pe motiv că acestea ar funcționa ca semnale de preț. Aceasta este, pentru mine, componenta cea mai discutabilă a deciziei.

Este evident că o interdicție generală a prognozelor de inflație, PIB sau dobândă-cheie merge mult dincolo de acest nucleu. Ghidurile Comisiei privind acordurile de cooperare orizontală tratează cu mult mai multă îngăduință informația cu adevărat publică decât schimburile private. Remediile în materie de concurență trebuie să fie proporționale cu încălcarea constatată. Analiștii băncilor sunt, în plus, o sursă esențială de informație pentru investitori, inclusiv pentru cei care cumpără datorie românească. ING și-a suspendat temporar acoperirea pe România după decizie. Un stat aflat la limita investment grade are nevoie de mai multă informație credibilă în piață, nu de mai puțină. Nu cred că agențiile vor coborî ratingul din acest motiv. Dar un remediu care reduce transparența macroeconomică tocmai când investitorii o cer se înscrie greu în discursul oficial despre predictibilitate.

Canalul 4: decapitalizarea băncilor

Amenzile reprezintă 5–7% din cifra de afaceri relevantă a fiecărei bănci. Consiliul a coborât de la maximul de 10% discutat inițial, dar asta nu e nici pe departe o veste bună pentru cineva, nici măcar pentru clienții băncilor care ar putea cere despăgubiri. Raportat la profiturile nete de circa 7,3 miliarde de lei din primul semestru, impactul e semnificativ, uriaș. Chiar dacă obțin suspendarea executării, cu o cauțiune modestă, băncile vor trebui să constituie provizioane. O lovitură teribilă într-un moment în care finanțarea este mai puțină și mai scumpă peste tot în lume. Riscul de stabilitate financiară este enorm.

Nici fiscal nu vorbim de o sumă care să schimbe traiectoria. 3,7 miliarde de lei reprezintă în jur de 0,2% din PIB. Veniturile sunt, în plus, în mare măsură contingente: dacă amenzile către cele 10 mari bănci sunt încasate și ulterior anulate în instanță, ceea ce se poate întâmpla cu un grad foarte mare de probabilitate, statul le restituie, cu dobândă. O agenție de rating prudentă nu va număra acești bani.

Mult mai relevant este proiectul PSD de compensare automată a consumatorilor, susținut de Consiliul Concurenței, dar avizat negativ de BNR și CES. Agențiile au o memorie lungă a intervențiilor ad-hoc asupra sectorului bancar în regiune. Un mecanism legislativ care ar ocoli regulile de drept comun ale răspunderii civile delictuale ar transmite un semnal de risc de politică publică. Aceste reguli includ, după transpunerea Directivei 2014/104/UE, prezumția de prejudiciu doar pentru carteluri și necesitatea dovedirii efective a prejudiciului. Semnalul ar fi cu atât mai puternic cu cât președintele Consiliului a caracterizat influența băncilor ca fiind de ordinul „fracțiunilor de procent” și a spus explicit că nu a fost un cartel. Semnalul acesta ar fi mult mai puternic decât decizia în sine.

Concluzie: nu decizia, ci ce facem cu ea

O autoritate de concurență nu are și nu trebuie să aibă mandatul de a-și calibra deciziile în funcție de calendarul agențiilor de rating. Independența aplicării legii este, ea însăși, un element pe care agențiile îl apreciază. Designul remediilor este însă altceva. Aici proporționalitatea juridică și prudența macroeconomică ajung să coincidă. Un remediu care intră în conflict cu reglementarea băncii centrale și reduce informația disponibilă în piață este vulnerabil în instanță și costisitor în afara ei.

Dacă România își pierde vineri statutul de investment grade, cauzele vor fi mai ales lipsa unui buget credibil pe 2027 și incertitudinea asupra continuării consolidării fiscale. Decizia ROBOR nu va fi pe această listă.

---