Cum o scoatem la capăt?

Despre ce poate face statul român pentru a-și crește veniturile fără să mai crească taxele — și de ce răspunsul este, în cea mai mare parte, o chestiune de guvernanță și de concurență, nu de fiscalitate

I. Premisa: constrângerile care nu se negociază

1. Dezbaterea publică românească despre finanțele statului se poartă aproape exclusiv în registrul fiscal. Se discută cote de TVA, impozit pe profit, contribuții, taxe pe proprietate, impozitare progresivă. Se discută, altfel spus, despre singura pârghie care produce simultan venit imediat și cost politic imediat, ignorând sistematic pârghiile care produc venit întârziat și cost politic redus. Această preferință nu este întâmplătoare: măsura fiscală se vede, se anunță, se poate atribui unui ministru. Reforma guvernanței corporative a companiilor de stat nu se vede și nu se poate atribui nimănui într-un ciclu electoral.

2. Înainte de a discuta soluțiile, trebuie fixate constrângerile. Ele au avantajul de a fi, în cea mai mare parte, aritmetice — deci nu supuse negocierii politice.

3. Prima constrângere este demografică. Potrivit Raportului privind îmbătrânirea populației publicat de Ministerul Finanțelor în 2024, rata de dependență a sistemului de pensii — raportul dintre numărul de pensionari și numărul de salariați — urcă de la 65% în 2022 la 86% în 2050, iar rata de dependență la vârste înaintate, de la 33% la 55% în același interval. Cheltuielile cu pensiile ating un vârf de circa 10,6% din PIB în jurul anului 2046, în timp ce contribuțiile se stabilizează în jurul a 5,2% din PIB în perioada 2040–2070. Decalajul rezultat este structural și permanent. Proiecțiile Comisiei Europene indică, în același sens, o dublare a deficitului sistemului public de pensii până la mijlocul secolului.

4. Această constrângere nu este o previziune, ci o constatare. Persoanele care vor avea patruzeci de ani în 2050 s-au născut deja. Singura variabilă cu adevărat deschisă este migrația — iar România va deveni, prin necesitate aritmetică, țară de imigrație, cu tot ce implică asta în plan politic și juridic.

5. A doua constrângere este fiscală, în sens strict bugetar. Ajustarea în curs este reală și mai rapidă decât s-a anticipat: de la 9,3% din PIB în 2024 la 7,9% în 2025, cu o execuție la 30 iunie 2026 de 2% din PIB și estimări ale agențiilor de rating de 5,8–5,9% pentru întregul an. Problema nu este însă deficitul primar, ci componenta pe care ajustarea nu o poate atinge: potrivit Moody’s, costul dobânzilor urcă la 3,3% din PIB în 2028, de la 2,8% în 2025 și 2,0% în 2023. O parte tot mai mare din buget devine pre-angajată juridic, exact în perioada în care cererea socială crește.

6. A treia constrângere este reputațională și, prin urmare, instituțională. Fitch a reconfirmat pe 31 iulie 2026 calificativul BBB- cu perspectivă negativă, după revizuirea deciziei inițiale în urma contestației guvernului; Moody’s a menținut Baa3 cu perspectivă negativă pe 7 august. Ce merită reținut nu este calificativul, ci motivarea: ambele agenții au indicat drept factor determinant nu performanța macroeconomică — care a depășit așteptările — ci vizibilitatea redusă asupra strategiei fiscale de după 2026 și întârzierea reformelor din PNRR.

7. Aceasta este observația centrală a acestui text și motivul pentru care el apare pe un blog de dreptul concurenței. Când agențiile de rating scriu că problema este predictibilitatea instituțională, ele spun, în limbajul lor, ceea ce spunem noi de ani de zile în al nostru: statul de drept a încetat să mai fie un capitol separat al agendei europene și a devenit o variabilă macroeconomică.

II. Ce nu funcționează?

8. Prima falsă soluție este continuarea ajustării exclusiv prin fiscalitate. Nu pentru că nivelul de taxare ar fi ridicat — nu este, raportat la media europeană — ci pentru că marja politică s-a epuizat. Un stat care a majorat TVA și a înghețat indexarea pensiilor și a pierdut, în același interval, majoritatea parlamentară nu mai are capital pentru o a doua rundă. Constrângerea nu este economică, este de legitimitate.

9. A doua falsă soluție, care revine ciclic în discursul public și care merită tratată tehnic tocmai pentru că este propusă serios, este exproprierea sau naționalizarea unor active private, inclusiv afaceri în funcțiune.

10. Argumentul împotriva ei nu este ideologic, ci contabil. Exproprierea nu este o sursă de venit, ci o conversie de patrimoniu — și una cu valoare actualizată netă negativă. Art. 44 alin. (3) din Constituție impune despăgubire dreaptă și prealabilă. Statul plătește deci, în anul executării, valoarea de piață a activului, pentru a obține un flux viitor incert pe care oricum îl impozita deja. Adăugând costul administrării de către un acționar a cărui performanță istorică este documentată, rezultatul este o operațiune care înrăutățește deficitul exact în anul în care se dorea ameliorarea lui.

11. Constrângerile juridice sunt, în plus, cumulative și niciuna nu poate fi ocolită prin construcție legislativă internă. Art. 44 alin. (4) din Constituție interzice explicit naționalizarea sau orice trecere silită în proprietate publică pe criterii discriminatorii. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană impune o despăgubire rezonabil raportată la valoarea reală a bunului, jurisprudența Curții de la Strasbourg fiind constantă în privința standardului de evaluare. Art. 63 TFUE transformă orice expropriere cu efect selectiv asupra investitorilor din alte state membre într-o restricție la libera circulație a capitalurilor, iar art. 345 TFUE — neutralitatea Tratatului față de regimul proprietății — nu funcționează ca imunitate față de celelalte dispoziții ale dreptului Uniunii.

12. Peste toate acestea se suprapune expunerea la arbitrajul investițional, în privința căreia saga Micula ar trebui să funcționeze ca memento permanent al costului unei improvizații normative: o măsură adoptată într-un an produce o obligație de plată recunoscută internațional două decenii mai târziu, iar executarea ei intră în coliziune cu regimul ajutorului de stat, generând un al doilea litigiu suprapus peste primul.

13. Verdictul este, prin urmare, simplu: dintre toate măsurile aflate în discuție, exproprierea este singura care, luată izolat, ar putea declanșa retrogradarea sub pragul investment grade pe care restul politicii economice încearcă să o evite. Randament imediat negativ, primă de risc suveran permanentă.

III. Ierarhia soluțiilor reale

14. Ceea ce urmează este ordonat după randamentul net ajustat cu riscul juridic, nu după vizibilitatea politică.

A. Portofoliul de întreprinderi de stat

15. Statul român este cel mai mare acționar din economia națională: Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz, Transelectrica, Salrom, CEC Bank, Aeroporturi, la care se adaugă câteva sute de entități de dimensiuni mai mici, multe cu patrimoniu semnificativ și randament nul.

16. Diferența dintre randamentul actual al acestui portofoliu și cel care poate fi obținut sub o guvernanță profesionistă depășește, ca ordin de mărime, orice majorare de impozit aflată în discuție publică. Pârghia juridică există deja și este sistematic neutralizată: OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice este ocolită prin mandate provizorii prelungite indefinit, printr-o practică administrativă care a transformat excepția în regulă. Aplicarea efectivă a unei ordonanțe în vigoare de cincisprezece ani nu necesită nici lege nouă, nici cost politic vizibil, nici negociere cu partenerii europeni.

17. Al doilea instrument este politica de dividende. Aici se impune însă o precizare, pentru că altfel repetăm eroarea de la punctul 10 într-o formă mai blândă: extragerea agresivă de dividende din companii care au nevoie de capital pentru investiții — Hidroelectrica și Nuclearelectrica sunt exemplele evidente — este tot o conversie de stoc în încasări. Randamentul durabil vine din creșterea valorii companiei, nu din epuizarea resurselor sale.

18. Al treilea instrument, cel mai subutilizat, este listarea parțială. Experiența Hidroelectrica a demonstrat că piața plătește o primă substanțială pentru disciplina impusă de statutul de emitent. Statul încasează, păstrează controlul și importă, prin obligațiile de raportare și prin prezența acționarilor minoritari, exact acea guvernanță pe care propria administrație nu reușește să și-o impună.

B. Renta de resurse: problema nu este cota, ci arhitectura

19. Afirmația că România își sub-exploatează resursele, rostită adesea, este corectă. Diagnosticul curent — „redevențe prea mici” — este însă greșit, iar din diagnostic greșit rezultă soluții care produc litigii, nu venituri.

20. Reforma sistemului de redevențe se discută, în forme succesive de proiect, de peste un deceniu, fără ca proiectele puse în dezbatere publică să aducă modificări reale ale cotelor onshore. Problema de fond este că redevența este construită ca procent din valoarea producției brute, calculată la prețuri de referință stabilite de ANRM. Un asemenea mecanism taxează volumul, nu renta economică. Consecința: descurajează zăcămintele marginale și sub-încasează la cele profitabile — cel mai prost rezultat posibil în ambele capete ale distribuției.

21. Modelul corect este cel norvegian: participația financiară directă a statului, asumată la momentul acordării licenței, nu captarea rentei după ce investitorul a suportat integral riscul de explorare. Diferența este cea dintre a fi coproprietar de la început și a modifica regulile la mijlocul jocului.

22. Această distincție are consecințe juridice directe. Majorarea retroactivă a sarcinii fiscale asupra unor acorduri în curs se lovește de clauzele de stabilitate — Legea nr. 555/2004 a consacrat un asemenea mecanism la privatizarea Petrom, iar Legea offshore nr. 256/2018 conține propriul regim de stabilitate pentru durata acordurilor petroliere, ulterior modificat prin Legea nr. 157/2022. Trimiterile la formele în vigoare ale acestor acte trebuie verificate înainte de utilizare argumentativă; ele sunt invocate aici pentru ilustrarea mecanismului, nu ca analiză de detaliu. Ideea de reținut este că statul care schimbă regulile retroactiv nu încasează mai mult, ci plătește despăgubiri arbitrale ulterior.

23. Dincolo de hidrocarburi, resursele efectiv subexploatate sunt cuprul, sarea, resursele geotermale, apa — a cărei valoare strategică într-o Europă cu stres hidric crescând este sistematic ignorată în România —, masa lemnoasă administrată la un randament patrimonial derizoriu, precum și materiile prime critice vizate de Regulamentul (UE) 2024/1252.

C. Patrimoniul public: inventarul care nu există

24. Statul român nu știe ce are. Nu există un inventar complet, actualizat și evaluat la valoare de piață al domeniului public și al domeniului privat al statului. Un proprietar care nu-și cunoaște activele nu le poate nici concesiona, nici închiria, nici valorifica, nici măcar apăra în instanță.

25. Aici intră terenurile, imobilele, infrastructura portuară, concesiunile, precum și spectrul radio — a cărui licitare constituie venit pur, recurent și lipsit de cost politic. Randamentul patrimonial al statului român se situează, ca ordin de mărime, sub jumătate din cel obținut de state comparabile din regiune, iar explicația nu ține de legislație, ci de absența evidenței.

D. Renta de poziție și veniturile de mediu

26. Veniturile din licitarea certificatelor EU ETS sunt deja semnificative, iar extinderea prin ETS2 din 2027 le va amplifica — cu un cost social pe care nimeni nu îl discută public cu onestitate, ceea ce garantează că va fi gestionat prost. La acestea se adaugă poziția României de coridor energetic regional, capacitatea de interconectare și export de electricitate, precum și rolul portului Constanța.

E. Veniturile pierdute înainte de a fi încasate

27. Ajungem la categoria cea mai relevantă pentru cititorii acestui blog și, nu întâmplător, cea mai ignorată în dezbaterea bugetară.

28. O achiziție publică viciată de o înțelegere anticoncurențială produce un suprapreț pe care literatura economică îl estimează, în medie, în intervalul 15–25% — estimare de ordin de mărime, extrasă din meta-analize internaționale, nu o măsurătoare a pieței românești, care nu există. Raportat la volumul anual al achizițiilor publice din România, aplicarea efectivă a regulilor de concurență în achizițiile publice valorează, ca spațiu fiscal, mai mult decât majoritatea măsurilor fiscale adoptate în ultimii doi ani.

29. Aceasta este o afirmație pe care merită să insistăm, pentru că răstoarnă ierarhia obișnuită. Politica de concurență nu este un capitol de conformare cu acquis-ul, gestionat de o autoritate tehnică într-un colț al administrației. Este, în condițiile date, un instrument de politică fiscală. Fiecare cartel nedetectat într-o licitație publică este o cheltuială bugetară suplimentară, la fel de reală ca o subvenție, doar că neînregistrată nicăieri și nedezbătută niciodată.

30. În aceeași categorie intră pierderile cvasi-fiscale ale companiilor de stat din transport feroviar, termoficare și producție energetică — venit negativ recurent, transferat anual de la buget —, precum și disciplina ajutorului de stat: eliminarea schemelor ineficiente și recuperarea efectivă a ajutoarelor ilegale au exact același efect bugetar ca o creștere de venit, fără costul politic al unei taxe noi.

31. Tot aici trebuie menționată recuperarea creanțelor provenite din infracțiuni, prin mecanismul confiscării extinse și prin activitatea ANABI — subutilizată dramatic raportat la dimensiunea estimată a economiei subterane.

F. Control fără achiziție

32. Pentru situațiile în care obiectivul real nu este venitul, ci controlul asupra unor active strategice, dreptul pozitiv oferă instrumente care nu presupun plata prealabilă a valorii de piață: mecanismul de examinare a investițiilor străine directe, instituit prin Regulamentul (UE) 2019/452 și OUG nr. 46/2022, drepturile de preempțiune asupra activelor strategice, acțiunile cu drepturi speciale — în limitele stricte trasate de jurisprudența Curții de Justiție în materia golden shares —, preluarea în procedura insolvenței și rechiziția temporară cu despăgubire ulterioară.

33. Toate acestea obțin controlul fără achiziție. Este diferența dintre a fi stat și a fi cumpărător.

IV. Concluzie

34. Ierarhia randamentului net, în ordine descrescătoare: guvernanța corporativă și valorificarea portofoliului de întreprinderi publice; reconfigurarea randamentelor resurselor prin participație, nu prin confiscare; inventarierea și valorificarea patrimoniului; eliminarea pierderilor cvasi-fiscale și a supraprețului din achiziții publice; recuperarea unor active.

35. Cumulat și evaluat prudent, vorbim de un spațiu fiscal de ordinul a cel puțin două puncte de PIB pe un orizont de cinci–șapte ani — comparabil, așadar, cu întregul efort de austeritate din 2025, dar fără costul social al acestuia. 

36. Rămâne întrebarea din titlu. Răspunsul este că o scoatem la capăt dacă acceptăm o premisă incomodă: problema fiscală a României nu este, neapărat, o problemă fiscală, deși pot fi aduse îmbunătățiri și în materia colectării. Este mai ales o problemă de administrare eficientă a propriului patrimoniu, de aplicare a unor norme deja în vigoare și de apărare a bugetului împotriva celor care îl golesc legal — prin achiziții supraevaluate, ajutoare de stat inutile și companii publice conduse ca feude.

37. Este, altfel spus, o problemă de guvernanță și de concurență. Ceea ce explică de ce soluțiile sunt, tehnic, la îndemână, și de ce nu se aplică: lipsă de viziune, lipsă de proiect de țară pe termen lung.

Datele bugetare și de rating sunt cele disponibile la data de 11 august 2026 și provin din execuțiile publicate de Ministerul Finanțelor și din comunicatele agențiilor Fitch (31 iulie 2026) și Moody’s (7 august 2026). Proiecțiile demografice și de cheltuieli cu pensiile provin din Raportul privind îmbătrânirea populației (Ministerul Finanțelor, 2024) și din proiecțiile Comisiei Europene. Referințele normative sunt indicate pentru orientare.