Concurență cu geometrie variabilă

De ce trei dosare care nu au nimic în comun spun, împreună, totul despre Consiliul Concurenței de astăzi

Există momente în viața unei instituții în care dosarele individuale încetează să mai fie dosare individuale. Puse unul lângă altul, ele desenează un tipar — iar tiparul spune mai mult decât orice raport anual sau orice comunicat de presă triumfalist. Consiliul Concurenței traversează un asemenea moment. Trei cauze aflate în stadii diferite — decizia din sectorul bancar, investigația privind distribuitorii de inputuri agricole și investigația privind serviciile de arhivare — par să nu aibă nicio legătură între ele. Au, însă, una singură, esențială: în toate trei, autoritatea lovește acolo unde este ușor și ocolește acolo unde este greu. Iar când selectivitatea devine metodă, cuvântul „concurență” din titulatura instituției riscă să rămână fără fond.

I. O decizie construită pe aer

Decizia din 7 iunie 2026, prin care zece bănci au fost sancționate cu aproximativ 3,73 miliarde de lei pentru o pretinsă coordonare în procedura de fixing ROBOR, este cea mai mare sancțiune din istoria autorității. Ar trebui să fie, deci, și cea mai solidă. Este exact contrariul.

Chiar președintele Consiliului a recunoscut public că instituția nu a identificat un cartel clasic, ci un „nivel excesiv de colaborare” — o categorie care nici nu există nici în Legea concurenței nr. 21/1996, nici în articolul 101 TFUE. Și totuși, fapta inexistentă în drept a fost tratată la gravitate maximă, ca restrângere prin obiect, cu un procent de 8% aplicat uniform, agravantă de 10% pentru toată lumea și zero circumstanțe atenuante — o „individualizare” care nu individualizează nimic. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ”lumina” supremă în materie de aplicare a regulilor de concurență a spus răspicat, în Cartes Bancaires (C-67/13 P), că încadrarea „prin obiect” este o categorie de strictă interpretare, nu o scurtătură probatorie pentru autoritățile care nu vor sau nu pot să demonstreze efecte. La București, scurtătura a devenit autostradă.

Mai grav: conduita sancționată s-a desfășurat în interiorul unui mecanism conceput, organizat și administrat de Banca Națională a României, reglementatorul domeniului. Fixing-ul ROBOR nu se bazează pe tranzacții efective — o spune chiar autoritatea — ci pe cotații transmise într-un cadru reglementat, a cărui arhitectură esențială a rămas neschimbată din 2008. O investigație anterioară pe același mecanism a fost închisă în 2013 fără constatarea vreunei încălcări. Guvernatorul BNR a explicat public că mișcările ROBOR au urmat politica monetară, nu vreo coluziune. Dacă Consiliul Concurenței considera că mecanismul este problema avea la dispoziție articolul 8 din Legea concurenței — instrumentul prin care poate ataca actele autorităților publice care restrâng concurența, sub control judecătoresc. A ales, în schimb, să prezinte nota băncilor, pentru că băncile plătesc, iar banca centrală nu.

Iar contradicția finală este aproape didactică: o autoritate care constată o încălcare „prin obiect” — adică una atât de gravă încât efectele nici nu mai trebuie analizate — acordă apoi destinatarilor 60 de zile pentru planuri de conformare, în loc să dispună încetarea imediată cerută de articolul 46. Nu poți susține simultan că fapta este cancerul pieței și că tratamentul mai poate aștepta două luni. Una dintre cele două afirmații este, în mod necesar, falsă.

II. Fermierii sancționați, multinaționalele protejate

Al doilea dosar este investigația privind distribuitorii de inputuri agricole, ajunsă în faza raportului de investigație, cu propuneri de sancționare care riscă să prăbușească o piață care se mai agață de un fir de păr. Aici încălcarea imaginată de autoritate are o particularitate: cei vizați nu sunt giganți anonimi, ci anumite companii românești, alese pe criterii pe care legea însăși nu le prevede, să zicem că cei mai lipsiți de relații, care, în majoritate covârșitoare, sunt ele însele și fermieri — cultivă pământul, își asumă problemele uriașe care vin din schimbările climatice și de preț, finanțează din propriul capital agricultura, prin credit-furnizor.

Deasupra lor stau furnizorii: un oligopol de multinaționale care controlează semințele pentru culturi, licențele și, în ultimă instanță, prețurile la care distribuitorii pot cumpăra. Despre presiunea verticală exercitată de acest oligopol, pe care Consiliul Concurenței refuză să o vadă din oficiu, există o plângere formală de abuz de poziție dominantă, înregistrată la Consiliul Concurenței încă din decembrie 2025. Ce a făcut autoritatea? Bagă capul în nisip, în disprețul total al Legii concurenței și în beneficiul doar al mărilor furnizori, și își pregătește deciziile împotriva celor din urmă. Rezultatul previzibil al unor sancțiuni masive aplicate distribuitorilor nu este o piață mai concurențială, ci una mai concentrată: eliminarea sau slăbirea intermediarilor românești lasă fermierul față în față cu multinaționala, fără credit-furnizor, fără consultanță agronomică locală, fără alternativă. În numele concurenței, se pregătește exact contrariul ei.

III. Elefantul care lipsește din cameră

Al treilea dosar — investigația privind societățile de arhivare — ar fi aproape comic, dacă nu ar distruge companii reale. Operatorilor români li se impută participarea la consultări cvasi-obligatorii, la care au fost chemați de autorități publice, și din care au rezultat tarife care nu doar că nu sunt supra-concurențiale, dar nici măcar nu acoperă costurile serviciului. Statul te invită la masă, îți dictează meniul, iar apoi autoritatea de concurență te amendează că ai stat pe scaun.

Între timp, în fotografia de grup a investigației lipsește cineva: liderul pieței, o multinațională cu putere economică incomparabil mai mare decât a tuturor celorlalți operatori la un loc. Elefantul din cameră nu a fost invitat în cadru. Și tot între timp, în aceeași economie, profesii întregi funcționează de trei decenii pe tarife minimale stabilite de propriile organe corporative și ratificate formal de ministere — un aranjament care, la o asociație de întreprinderi obișnuită, s-ar numi fixare de prețuri și s-ar sancționa ca atare. Vederea autorității este, se pare, selectivă: pătrunzătoare la firmele mici românești, aflate sub pragul rentabilității, cețoasă la liderii de piață și complet opacă la barierele create chiar de stat.

Tiparul

Puse cap la cap, cele trei dosare compun o politică de facto pe care nimeni nu a asumat-o public, dar pe care toată lumea o poate citi în acte: se sancționează conduita în interiorul unor cadre create de autorități publice, în loc să se atace cadrele înseși; se lovește în veriga slabă a lanțului valoric, nu în veriga dominantă; se preferă amenda spectaculoasă, bună de comunicat public analizei structurale, care nu aduce titluri de presă. Articolul 8 din Legea concurenței — singurul instrument prin care autoritatea ar putea corecta distorsiunile generate de stat — zace nefolosit, pentru că folosirea lui ar însemna conflict cu alte instituții, nu doar cu întreprinderi care plătesc și tac. Sau nu mai tac.

Concurența nu este o sumă de amenzi. Este un proces — rivalitatea efectivă pe merite, pe piețe deschise, cu bariere de intrare cât mai joase — iar misiunea unei autorități de concurență este protejarea acestui proces, inclusiv și mai ales împotriva celor suficient de puternici încât să-l poată sufoca: oligopoluri, organisme corporatiste cu binecuvântare ministerială, reglementatori care organizează ei înșiși mecanismele pe care apoi nimeni nu le mai poate contesta. O autoritate care își alege țintele după criteriul vulnerabilității, nu după criteriul puterii de piață, nu protejează concurența. O administrează doar — ca pe o sursă de venituri la buget și de comunicate de presă.

Articolul 135 alineatul (1) din Constituție spune că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. Întrebarea care rămâne după aceste trei dosare nu este una retorică: dacă cei sancționați sunt cei care concurează efectiv — bănci în interiorul unui mecanism al băncii centrale, fermieri-distribuitori striviți între oligopolul furnizorilor și foarfeca autorității, arhivatori care lucrează sub cost la tarife stabilite în birourile statului — iar cei ocoliți sunt exact deținătorii puterii de piață, atunci ce anume mai apără, astăzi, Consiliul Concurenței?

Cuvântul există în titulatură. Fondul trebuie recâștigat.

---

Av. dr. Valentin Mircea