Vise și proiecte

România este o țară care știe să viseze. Și, mai important, care și-a dovedit capacitatea de a-și transforma visele în proiecte și proiectele în realitate.

Acest lucru merită spus tocmai acum, într-un moment în care aderarea la OCDE — cel de-al treilea mare proiect strategic al României după integrarea în NATO (2004) și aderarea la Uniunea Europeană (2007) — se apropie de finalizare. Aseară târziu, pe 2 aprilie 2026, Luca Niculescu, coordonatorul național pentru aderarea la OCDE, a anunțat închiderea celui de-al 24-lea capitol, din cele 25 supuse evaluării. Mai rămâne unul singur. Secretarul general al OCDE, Mathias Cormann, aflat în vizită la București recent, și-a exprimat deja intenția de a transmite invitația de aderare înainte de reuniunea Consiliului OECDE (organismul decizional) din iunie 2026. România este, practic, la un pas de a intra în clubul celor mai dezvoltate economii democratice ale lumii.

Ce am realizat

Merită să ne oprim o clipă și să măsurăm puțin drumul parcurs. În anul 2000 PIB-ul pe cap de locuitor al României reprezenta 26% din media Uniunii Europene. În 2024, ajunsese deja la 78%. Exprimat în paritatea puterii de cumpărare, venitul pe cap de locuitor s-a triplat de la aproximativ 10.800 de euro în 2007 la circa 31.000 de euro în 2024. Ponderea României în exporturile europene a crescut de la 0,5% în 2005 la 1,4% în 2024. PIB-ul pe cap de locuitor a ajuns la 71% din media OCDE, față de 45% în 2005.

Aceste cifre nu sunt abstracte. Ele înseamnă o economie care a absorbit șocuri majore — criza financiară din 2008, pandemia, războiul din Ucraina și criza energetică — și a continuat să crească. Ele înseamnă orașe care s-au transformat, o clasă de mijloc care s-a consolidat, o legătură tot mai puternică cu piețele și lanțurile de valoare europene. Nu este puțin lucru. Iar toate aceste transformări au avut loc pentru că România a avut, în fiecare etapă, un vis suficient de mare încât să o tragă înainte: întâi NATO, apoi Uniunea Europeană, apoi spațiul Schengen, acum OCDE.

De ce contează visele

Un vis național nu este un exercițiu de retorică. Este un mecanism. O țară care știe ce vrea își aliniază resursele, își coordonează instituțiile, își disciplinează clasa politică pentru a putea realiza acel obiectiv. Procesul de aderare la OCDE este un exemplu grăitor: în cursul evaluării, România a adoptat peste 100 de măsuri legislative, a reformat domenii de la pensiile private la guvernanța corporativă, de la politica de concurență la protecția consumatorului. Nu pentru că cineva a impus aceste reforme din exterior, ci pentru că existența unui obiectiv clar — aderarea la această organizație— a creat gravitația necesară pentru a le face posibile.

Același mecanism a funcționat și în cazul aderării la Uniunea Europeană. Capitolele de negociere nu au fost doar niște bifări pe o listă; au fost catalizatorul unei modernizări instituționale pe care, probabil, România nu ar fi realizat-o — sau nu în același ritm — fără obiectivul concret al integrării.

Iată de ce România are nevoie, în permanență, de un vis. De un proiect. De o direcție.

Ce urmează: nu un vis, ci o constelație de vise

Iar aici ajungem la întrebarea esențială: ce urmează după OCDE?

Aderarea însăși va aduce un adevărat salt al credibilității României, mai bun decât orice rating de țară, iar România va intra din nou pe harta investițiilor.

Efectul imediat: credibilitate

Aderarea la OCDE nu este doar punctul final al unui parcurs. Este, în sine, un punct de plecare.

Există un efect pe care niciun raport de rating și nicio agenție de evaluare nu îl pot replica: recunoașterea de către un club de state care reprezintă circa 80% din PIB-ul mondial și 60% din comerțul global că România respectă standardele lor de guvernanță economică, transparență și stat de drept. Aderarea la OCDE funcționează, în relațiile economice internaționale, ca un veritabil certificat de calitate instituțională. Agențiile de rating evaluează riscul de credit; OCDE evaluează ceva mai profund — calitatea politicilor publice, predictibilitatea cadrului de reglementare, seriozitatea angajamentelor asumate. Un rating poate fi coborât sau urcat de la un trimestru la altul. Apartenența la OCDE este o declarație de încredere de durată, desigur nu una necondiționată, încrederea trebuie confirmată prin fapte.

Mai concret, pentru o categorie importantă de investitori instituționali — fonduri de pensii, fonduri suverane, fonduri de investiții cu mandate stricte — calitatea de membru OCDE este o condiție prealabilă, o bifă fără de care România pur și simplu nu există pe ecranul de radar al deciziilor de alocare a capitalului. Din momentul aderării, acești investitori nu vor mai trebui să justifice de ce investesc în România; vor trebui să justifice de ce nu o fac. Este o inversare fundamentală a sarcinii dovezii.

Iar acest lucru se întâmplă într-un moment strategic. Într-un context geopolitic marcat de război la frontiere, de fragmentare a comerțului global și de reorganizare accelerată a lanțurilor de aprovizionare, apartenența simultană la NATO, Uniunea Europeană și OCDE plasează România într-o poziție de ancoraj occidental pe care puține state din regiune o pot revendica. Pentru investitorii care caută predictibilitate într-o lume impredictibilă, această combinație este un argument de o forță pe care niciun „investment grade” nu o poate egala.

România va reintra, astfel, pe harta investițiilor — dar nu în aceeași postură de acum două decenii, ca o economie ieftină și în tranziție, ci ca un membru al clubului economiilor avansate, cu regulile, standardele și ambițiile care vin odată cu această calitate.

Răspunsul meu la întrebarea de mai sus – ”ce vise urmează?” – este că România nu mai are nevoie de un singur vis, ci de o pleiadă de vise. Din postura de stat membru al Uniunii Europene, al NATO, în curs de finalizare a aderării la OCDE și cu un parcurs care a demonstrat că știe să livreze, România poate — și trebuie — să fie ambițioasă pe mai multe planuri simultan.

Aderarea la zona euro este cel mai evident candidat. Este și o obligație juridică asumată prin Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Dar dincolo de obligație, adoptarea monedei unice ar reprezenta un semnal de maturitate macroeconomică și de încredere instituțională care ar transforma fundamental percepția investitorilor și costurile de finanțare ale statului. Drumul este lung — inflația rămâne ridicată, iar consolidarea fiscală abia a început —, dar tocmai de aceea este nevoie de un orizont clar.

Transformarea într-o economie cu adevărat puternică a Europei — nu doar una în convergență, ci una relevantă — este un al doilea vis, mai larg. România are o bază industrială diversificată, un sector IT competitiv la nivel global, resurse agricole substanțiale și o poziție geografică strategică. Ce îi lipsește este scara. Integrarea mai profundă în lanțurile globale de aprovizionare, dezvoltarea infrastructurii, investiția în cercetare și inovare pot duce România dincolo de statutul de economie emergentă a Europei.

Revenirea diasporei este, poate, cel mai personal dintre aceste vise. Milioane de români au plecat în ultimele decenii, ducând cu ei competențe, energie și ambiție. O parte semnificativă dintre ei ar putea reveni — și mulți o fac deja — dacă România oferă un mediu economic, social și instituțional care să justifice această alegere. Atragerea acestui capital uman înapoi nu este doar o chestiune demografică; este o chestiune de potențial economic și de viabilitate pe termen lung, dacă luăm în considerare și declinul demografic actual.

Consolidarea statului de drept și a calității instituționale nu este, poate, un „vis” la fel de spectaculos ca aderarea la un club internațional. Dar este fundația fără de care niciun alt vis nu rezistă. Instituții predictibile, justiție independentă, administrație eficientă — acestea sunt condițiile de fond ale oricărei ambiții durabile.

Concluzie: direcții și motoare

O țară fără vis este o țară fără direcție. Iar o țară fără direcție este o țară care nu se mișcă — sau, mai rău, care se mișcă în cerc. Motoarele pentru a atinge aceste noi direcții există deja, în foarte mare măsură.

România a demonstrat, în ultimele două decenii, că are capacitatea de a-și fixa obiective ambițioase și de a le atinge. Nu ușor, nu fără erori, nu fără întârzieri — dar le atinge. Ceea ce îi trebuie acum nu este o pauză de celebrare, ci un nou set de coordonate. Un nou orizont.

Nu un singur vis, ci o constelație. Pentru că o țară care a ajuns atât de departe nu mai trebuie să aleagă un singur drum. Poate, și trebuie, să le urmeze pe mai multe deodată.