Culmea înțelegerilor anticoncurențiale: operatori de arhivă obligați să lucreze sub costuri, acuzați că ar profita de asta

Există situații în care realitatea depășește orice fantezie. Cazul operatorilor de servicii arhivistice din România este una dintre ele — o succesiune de trei lovituri pe care Statul le-a dat unor întreprinderi private cărora le ceruse mai întâi, tot el, să preia o obligație publică pe care nu mai voia sau nu mai putea să o onoreze.

Cum am ajuns aici

Povestea începe cu o problemă simplă, pe care Statul român a refuzat sistematic să o rezolve: ce se întâmplă cu documentele de personal și salarizare ale fostelor întreprinderi de stat, practic în totalitate foste întreprinderi de stat, lichidate și radiate după 1990?

Aceste documente — carnete de muncă, state de plată, fișe de retribuție, decizii de încadrare — sunt singura modalitate prin care milioane de foști salariați pot demonstra stagiile de cotizare și nivelul veniturilor realizate, condiții esențiale pentru stabilirea pensiei pentru limită de vârstă.

Legea Arhivelor Naționale (nr. 16/1996) prevedea că aceste documente cu valoare practică trebuie depuse la Ministerul Muncii. HG nr. 51/2003 stabilea ca preluarea să fie făcută de casele teritoriale de pensii. OUG nr. 39/2006 transfera sarcina către Arhivele Naționale, „după înființarea unor structuri specializate și asigurarea resurselor logistice și financiare.” Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Preluarea a rămas sporadică, pe cale judecătorească, în lipsa personalului, spațiilor și fondurilor necesare.

Și atunci, prin Legea nr. 138/2013 (modificare a Legii nr. 16/1996), Statul a găsit soluția ”elegantă”: operatori economici privați, autorizați de Arhivele Naționale, vor gestiona aceste arhive, inclusiv în ceea ce privește emiterea certificatelor (adeverințelor) care conțin informațiile necesare în vederea calculării nivelului pensiei. Serviciile prestate sunt contra cost, iar tarifele maxime se stabilesc de autorități publice. Cu alte cuvinte, statul și-a externalizat obligația proprie, dar și-a păstrat controlul asupra prețului.

Prima lovitură: tarifele sub cost

Tarifele pentru eliberarea adeverințelor foștilor angajați ai fostelor întreprinderi de stat au fost stabilite inițial de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și Reorganizare (2014–2023), calculat pe un salariu minim de 850 lei. Acest tarif nu a mai fost actualizat timp de nouă ani, perioadă în care salariul minim a crescut la 3.000 lei. Solicitările repetate ale operatorilor de arhivă către Arhivele Naționale și UNPIR de actualizare în funcție de aceste costuri au fost pur și simplu ignorate. De remarcat că o asociere privată stabilea tarifele plătite de cetățeni, într-o încălcare grosolană a regulilor economiei de piață.

Din 2023 competența aprobării tarifelor pentru certificate/adeverințe a trecut la Casa Națională de Pensii Publice (CNPP), care a emis Ordinul nr. 299/29.05.2023. Tarifele au fost calculate tot pe baza salariului minim brut pe economie și a normelor de timp ale Arhivelor Naționale — ale unor funcționari care nu fac ceea ce fac operatorii privați și care, oricum, nu sunt plătiți cu salariul minim. Calcul real al costurilor operatorilor? Cheltuieli indirecte? Marjă de profit? Nu s-a pus problema. Personalul operatorilor privați — care trebuie să aibă pregătire medie (arhivari) sau superioară (arhiviști), conform legislației — este plătit, desigur, peste salariul minim, iar activitatea de cercetare arhivistică presupune costuri logistice semnificative pe care tariful stabilit de autoritate pur și simplu nu le acoperă.

Rezultatul: operatorii privați de arhivă sunt obligați să presteze un serviciu public la tarife inferioare costurilor lor reale. Diferența o acoperă din veniturile obținute din alte activități — conservarea și depozitarea arhivelor. Practic, o subvenționare încrucișată forțată, în care banii destinați păstrării în siguranță a fondurilor arhivistice sunt folosite pentru a susține emiterea de adeverințe la prețuri impuse de stat. Consecințele asupra siguranței arhivelor — adică tocmai a documentelor de care depind drepturile la pensie ale milioanelor de foști salariați — sunt evidente și alarmante.

A doua lovitură: recalcularea pensiilor și presiunea politică

Contextul recalculării pensiilor din 2024 a accentuat dramatic problema. Volumul cererilor de adeverințe a explodat, iar operatorii s-au aflat în poziția imposibilă de a face față unui val de solicitări la tarife care nu le acoperă nici costurile fixe. Premierul de atunci a cerut public „sancționarea cu severitate” a firmelor de arhivare care „speculează procesul de recalculare a pensiilor.” Ministerul Muncii a transmis „indicii” Consiliului Concurenței. Presiunea politică a transformat operatorii din prestatori forțați de servicii publice în țapi ispășitori ai unui sistem pe care Statul l-a construit prost și l-a subfinanțat cronic.

A treia lovitură: investigația Consiliului Concurenței

La 28 mai 2024, ulterior ieșirii publice a prim-ministrului, prin Ordinul Președintelui nr. 1038, Consiliul Concurenței a declanșat o investigație privind o presupusă înțelegere pentru fixarea prețurilor pe piața serviciilor arhivistice. Au fost efectuate inspecții inopinate la sediile PIAFER (patronatul operatorilor) și ale mai multor companii. Investigația a fost ulterior extinsă prin Ordinul nr. 488/19.02.2026 cu privire la mai toți operatorii, cu excepția – interesant ! – tocmai a companiei care acaparează constant cote tot mai mari de piață.

Să recapitulăm logica: CNPP convoacă toți operatorii autorizați la o consultare oficială, în executarea unei obligații legale prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 modificată. Le cere să prezinte propuneri de tarife și calculații de cost. Organizează întâlniri tripartite cu Arhivele Naționale. Emite apoi un ordin al Președintelui CNPP care stabilește tarife maxime bazate pe salariul minim. La îndemnul unui politician care făcea ce știa mai bine, să se spele pe mâini de răspundere, Consiliul Concurenței vine și spune: acele contacte dintre operatori, în care autoritatea publică i-a pus la aceeași masă și le-a cerut aceleași informații, ar fi constituit un schimb de informații confidențiale, pasibil de sancțiuni severe în baza Legii concurenței nr.21/1996, republicată.

Absurdul structural

Merită evidențiate câteva anomalii fundamentale ale acestei construcții:

Nu a existat nicio autonomie de voință a operatorilor. Consultarea a fost convocată de autorități publice, nu de operatori. Obiectul, agenda, locul și participanții au fost stabiliți de CNPP și Arhivele Naționale. Operatorii au răspuns la o solicitare oficială a autorității publice de reglementare. Nu aveau alternativa reală de a refuza — neparticiparea însemna acceptarea pasivă a unor tarife stabilite unilateral sau chiar adversitatea autorităților publice care îi convocaseră.

Informațiile „schimbate” nu sunt informații comerciale sensibile. Normele de timp sunt date tehnice obiective, legate de specificul cercetării arhivistice (de fapt, provin din practica și regulile Arhivelor Naționale înseși). Calculul tarifar folosit în impunerea tarifelor se bazează însă pe salariul minim brut pe economie — un indicator public, nu o informație confidențială. La întâlnirile autorităților nu s-au discutat prețuri efective practicate de fiecare operator, strategii comerciale, cote de piață sau portofolii de clienți.

Tarifele rezultate sunt „maxime” doar cu numele. Când plafonul „maxim” este sub costul real, operatorul nu are spațiu să practice un preț mai mic. „Limita maximă” funcționează ca un preț impus. Iar un acord de fixare a prețurilor sub costul propriu este o contradicție în termeni — un cartel presupune, de principiu, menținerea prețurilor la un nivel artificial ridicat, nu la unul inferior costurilor.

Contrafactualul exclude nocivitatea. Potrivit jurisprudenței CJUE din Budapest Bank (C-228/18), dacă se stabilește că în absența presupusului acord prețurile ar fi fost și mai mari, atunci acesta nu poate fi calificat drept restricție prin obiect. Or, în absența consultării cu operatorii, CNPP ar fi stabilit tarifele unilateral — cel mai probabil la un nivel și mai dezavantajos pentru operatori, având în vedere presiunea politică notorie. Consultarea nu a ridicat prețurile; dimpotrivă, a încercat să le apropie măcar de costul real.

Art. 8 din Legea concurenței: elefantul din cameră

Legea concurenței nr. 21/1996 conține la art. 8 alin. (1) o dispoziție despre care se vorbește rar: „Sunt interzise orice acțiuni sau inacțiuni ale autorităților și instituțiilor administrației publice centrale ori locale […] care restrâng, împiedică sau denaturează concurența”, incluzând la lit. a) „limitarea libertății comerțului sau autonomiei întreprinderilor”.

Dacă stabilirea unor tarife maxime sub costurile reale ale operatorilor nu este o „limitare a autonomiei întreprinderilor”, ce este? Dacă Ordinul CNPP, prin plafonarea tarifelor sub cost, nu „restrânge concurența” pe piața serviciilor arhivistice, ce face?

Ironia este enormă: Consiliul Concurenței investighează operatorii pentru că ar fi participat la un schimb de informații în cadrul unei consultări obligatorii organizate de o autoritate publică, dar nu pare să se întrebe dacă actul normativ rezultat din acea consultare — Ordinul care stabilește tarife sub cost — nu constituie el însuși o restricție a concurenței imputabilă autorității emitente.

O piață pe cale de dispariție

Piața serviciilor arhivistice din România este deja puternic concentrată, dominată de multinaționalul Iron Mountain. Operatorii mici și mijlocii funcționează la limita viabilității. Continuarea prestării serviciilor la tarife sub cost, combinată cu amenințarea unor amenzi substanțiale din partea Consiliului Concurenței, poate conduce la ieșirea din piață a acestor operatori.

Consecințele ar fi devastatoare — și nu pentru operatori, ci pentru pensionari. Când ultimele firme de arhivare mici se vor închide, cine va mai cerceta fondurile arhivistice ale fostelor întreprinderi de stat? Arhivele Naționale, care nu au reușit să preia aceste fonduri în trei decenii? Iron Mountain, care va rămâne singur pe piață și va putea dicta condițiile?

Este vorba de potențial milioane de oameni — în special generația Decretului 770/1966, care urmează să se pensioneze — care depind de aceste documente pentru stabilirea drepturilor lor.

Culmea înțelegerilor anticoncurențiale

Să rezumăm: Statul își abandonează obligația de a gestiona documentele de personal ale fostelor întreprinderi de stat. O externalizează către operatori privați. Le impune tarife sub cost. Când operatorii participă, la invitația autorității, la o consultare legală privind acele tarife, Statul — prin alt organ al său — îi acuză că ar fi făcut un cartel.

Este ceea ce am putea numi culmea înțelegerilor anticoncurențiale: operatori constrânși să presteze un fel de muncă forțată, la tarife impuse, sunt acuzați că ar profita de pe urma acestui aranjament.

Dacă există o încălcare a regulilor concurenței în această poveste, ea nu vine de la operatorii privați care s-au prezentat la o consultare convocată de autoritatea publică. Vine de la un stat care și-a abandonat obligațiile, a impus tarife sub cost și apoi și-a trimis autoritatea de concurență după cei pe care îi obligase să facă treaba în locul său.

Autorul acestei postări asistă juridic în cadrul investigației Consiliului Concurenței câteva dintre întreprinderile implicate.