Nemo censetur ignorare legem si implicatiile in dreptul concurentei

1. Fundamentul istoric

Principiul nemo censetur ignorare legem exprima, in sensul traditional admis, ideea ca nimeni nu poate invoca ca si mijloc de aparare necunoasterea legii. Originea lui trebuie cautata, probabil, in epoca timpurie a dreptului, atunci cand dreptul penal (caruia acest principiu i s-a adresat dintru bun inceput) era bazat aproape in exclusivitate pe moralitate. Radacinile sale trebuie asadar identificate in intelegerea comuna a faptului ca o anumita fapta era prin natura sa interzisa, fiind (sau trebuind sa fie) evident pentru orice subiect de drept ca raul faptei respective o determina sa fie in afara regulilor de convietuire sociala.

Astfel de fapte au fost etichetate “malum in se”[1] (rele in esenta lor). Este dincolo de orice dubiu ca in cazul unei fapte cu privire la care omul obisnuit (asadar, nu cel informat, cel diligent in a cunoaste legea) poate spune ca este rea prin ea insasi, ca la baza acesteia sta reaua intentie (“mens rea”), nu se poate invoca necunoasterea legii. Intr-un atare context, principiul nemo censetur ignorare legem reprezinta un obstacol dirimant si necesar in calea sustragerii de la raspundere.

Dincolo de aceste malum in se exista asa-numitele „malum prohibitum”, anume faptele statuate prin intermediul legii a reprezenta o abatere de la norma. Cu alte cuvinte, in aceasta a doua categorie intra faptele care, desi nu sunt necesarmente rele prin insasi esenta lor, sunt considerate ca atare prin vointa legiuitorului, în considerarea unor aspecte de interes general. Obiter dictum, precizam aici ca abaterile de la ordinea publica intra, in majoritatea lor, sub categoria faptelor de tip malum prohibitum.

Contrar înțelegerii date îndeobște acestuia, principiul nemo censetur ignorare legem nu reprezinta echivalentul unei prezumtii absolute de cunoastere a legii in orice circumstante, sensul acestuia fiind altul, si anume ca legea are forta obligatorie pentru toti. Cu alte cuvinte, principiul mai sus amintit nu garanteaza ca toti subiectii legii cunosc legea si, cu atat mai putin, ca toti subiectii legii vor respecta legea, ci doar ca ea se aplica tuturor subiectilor legii in mod egal. Asadar, ca legea este opozabila erga omnes si se va aplica ca atare, chiar daca la momentul savarsirii unei fapte ce intra sub incidenta ei, legea a fost ignorata volitiv sau din eroare.

Din interpretarea per a contrario a acestei concluzii, avand in vedere ca discutia poarta asupra unei fictiuni juridice, rezulta ca trebuie acceptata posibilitatea, nu numai teoretica – cu atat mai mult in contextul juridic contemporan – ci si practica, concreta, a necunoasterii sau, intr-un sens si mai riguros (acesta fiind, de altfel, si sensul urmarit aici), a neintelegerii legii, atunci cand aceasta este, in mod intentionat sau neintentionat, imprecisa.

 

1. Persoana mediu informata

In contextul principiului mai sus amintit, se impune a fi abordata si notiunea persoanei diligente, care ar putea fi definita, mutatis mutandis, ca fiind persoana (fizica sau juridica) rezonabil informata, atenta si precauta in a se conforma conduitei impuse de normele juridice in vigoare.

Credem ca nimeni nu poate sustine cunoasterea deplina a legii. In conditiile in care legislatia actuala este extrem de stufoasă iar aceasta sufera de inconstanta legislativa acuta, in conditiile in care legile sunt modificate si remodificate la intervale scurte de timp, chiar și prin acte normative de forta inferioara, cerinta cunoasterii legii – in sensul de a fi la macar la curent cu existenta acesteia, in forma care produce efecte – nu poate fi privită ca un imperativ absolut și necondiționat.

Mai mult decat atat, obligatia de a cunoaste legea impune posibilitatea reala de a face acest lucru intr-un mod facil, accesibil, prin eforturi rezonabile. Acestei obligatii ii corespunde o obligatie corelativa a statului de a facilita un asemenea lucru. Statul nu poate lasa exclusiv in sarcina subiectilor de drept efortul de cunoastere si intelegere a normei juridice care emana tocmai de la acesta. O intrepretare contrara ar duce la ideea ca statul si reprezentantii acestuia implicati in activitatea de legiferare nu ar avea nicio raspundere in ceea ce priveste activitatea lor, ceea ce ar fi contraproductiv si chiar inacceptabil intr-o societate bazata tocmai pe ideea de raspundere.

 

III.      Malum prohibitum si intelegerea legii

Diferenta dintre malum in se si malum prohibitum este relevanta, in opinia noastra, in ceea ce priveste posibilitatea intelegerii acestor notiuni si a celor conexe lor. Altfel spus, se poate presupune ca persoana diligenta are (sau ar trebui sa aiba) la orice moment reprezentarea unei fapte rele in sine, lucrurile stand insa totalmente diferit cu privire la faptele incriminate de legiuitor ce nu transpar cu usurinta ca fiind fapte negative.

In concreto, persoana (fizica sau juridica) nu trebuie sa depuna eforturi pentru a sti ca omorul este o fapta rea in sine. Pe de alta parte insa, aceeasi persoana ar putea fi nevoita sa faca diligente semnificative pentru a patrunde intelesul unei norme incriminatoare cu grad ridicat de tehnicitate (cum ar fi, spre exemplu, legislatia fiscala)[2].

In acest context al principiului nemo censetur ignorare legem intra in joc numerosi factori, printre care pot fi enumerati transparenta activitatii prealabile adoptarii actului normativ, coerenta si constanta acestuia, corespondenta/coordonarea cu alte norme juridice. Nu in ultimul rand trebuuie sa fie luat in calcul coeficientul de inteligenta si gradul de cultura (juridica) al fiecarei persoane – nu suntem toti egali din acest punct de vedere si nu putem aplica o masura universala tuturor. Factorii mai sus enumerati ne preocupa in mod specific in cadrul prezentului demers, un accent fiind pus pe ultimii dintre acestia, avand in vedere ca modalitatea prin care unele norme sunt edictate si implementate face ca cunoasterea si mai ales intelegerea acestora sa devina mai degraba un privilegiu rezervat profesionistilor legii. De fapt, tocmai existenta si chiar prosperitatea profesionistilor care intermediaza si faciliteaza aplicarea normelor juridice arata ca acestea sunt departe de a fi clare, neechivoce si usor accesibile.

Este un fapt de la sine inteles ca legea nu discrimineaza cognitiv. Pe de alta parte insa, este (sau ar trebui sa fie) la fel de evident ca ignorarea diversitatii intelectului uman, atunci cand este adus in discutie principiul nemo censetur ignorare legem, reprezinta un veritabil obstacol in calea dezideratului postulat al cunoasterii si intelegerii legii. In alte cuvinte, intr-un fel va intelege o norma incriminatoare cu grad ridicat de tehnicitate un specialist al domeniului respectiv si intr-un cu totul alt fel o va intelege persoana diligenta sau, si mai mult, un subiect neinformat al legii.

Chiar daca normele de tehnica legislativa prevad ca normele legale trebuie sa fie clare si usor de inteles, acesta ramane doar un deziderat. Chiar mai important decat atat, nu exista sanctiune fata de emitentul normelor in cazul in care acestea ar fi prolixe sau greu de inteles (facilitarea situatiei subiectului de drept pe baza principiului interpretarii normei juridice in favoarea celui caruia i se aplica nu reprezinta o astfel de sanctiune).

 

III.1.    Situatia legislatiei concurentei. Eroarea de drept.

Pentru exemplificarea celor de mai sus, propunem ipoteza unei fapte de tip malum prohibitum ce este cuprinsa in cadrul unei legi cu grad semnificativ de specificitate – ipoteza unei incalcari prin obiect[3] a legislatiei concurentei.

Potrivit art. 5 alineat (1) din Legea concurentei nr.21/1996, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare (numită în cele ce urmează ”Legea concurenței”):

„Sunt interzise orice intelegeri intre intreprinderi, decizii ale asociatiilor de intreprinderi si practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei pe piata romaneasca sau pe o parte a acesteia, in special, cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preturi de cumparare ori de vanzare sau orice alte conditii de tranzactionare” (subl. ns.).

Prescriptia normativa impusa subiectilor de drept prin norma de mai sus pare cat se poate de clara si de simpla. Asa sa fie insa oare situatia in realitate?

Luam exemplul unei fapte contrare normei din art. 5 alineat (1) al Legii concurenței, savarsita cu ocazia receptarii pasive de catre persoana fizica A (membru al unei asociatii de intreprinderi D din care fac parte si societatile B si C) a unei corespondente electronice referitoare la o intelegere de tip gentlemen’s agreement dintre ultimele doua cu privire la fixarea pretului. Postulam, in cadrul acestei ipoteze, ca A este o persoana mediu informata, ca nu s-a dezis public de faptele savarsite de B si C si nici nu a dat curs intelegerii dintre acestia.

Primo, in lumina textului de lege mai sus citat, A ar trebui sa inteleaga notiunea de intreprindere. In acceptiunea comuna, notiunea de intreprindere inseamna o forma de organizare a unei activitati economice, autorizata conform legilor sa faca fapte de comert in vederea obtinerii de profit, prin producerea de bunuri si vanzarea acestora, in conditii de concurenta[4]. Aparent, discutia poarta asupra unei forme societare de activitate.

Din punctul de vedere al legislatiei concurentei insa, sfera notiunii de intreprindere este mult mai larga[5]. Astfel, conform art. 2 din Legea concurentei

„Prin intreprindere in intelesul prezentei legi se intelege orice operator economic angajat intr-o activitate constand in oferirea de bunuri sau de servicii pe o piata data, independent de statutul sau juridic si de modul de finantare, astfel cum este definita in jurisprudenta Uniunii Europene” (subl. ns.).

Mai mult decat atat, sub umbrela acestei notiuni intra si cea de persoana fizica[6], intrucat alin. (1) lit. a) al art. 2 prevede ca dispozitiile Legii concurentei se aplica faptelor ilicite savarsite de

„intreprinderi sau asociatii de intreprinderi – persoane fizice sau juridice – de cetatenie, respectiv de nationalitate romana sau straina, denumite in continuare intreprinderi.”

Prin urmare, in sensul dreptului concurentei notiunea de intreprindere depaseste granitele termenului de operator economic, precum si pe cele ale termenului de profesionist precizat de legiuitor in art. 3 alin. (3) C. civ. Probabil cea mai sugestiva exprimare a gradului de specificitate al acestei notiuni apartine literaturii de specialitate, fiind subliniat ca notiunea respectiva „poate fi inteleasa pe deplin doar in contextul legislatiei si practicii din acest domeniu”[7] (subl. ns.).

Sensul notiunii de ”intreprindere” in dreptul concurentei nu este nici macar unul static, ci dinamic, in functie de jurisprudenta de la un moment dat a Curtii Europene de Justitie.

Iata cum un aspect deosebit de important in ceea ce priveste cunoasterea si aplicarea legii – chiar subiectul de drept caruia i se adreseaza – nu este de fapt cuprins in legislatie si nu are un inteles clar si neechivoc. Daca oricarei persoane ii este interzis sa omoare un alt om – si asta este clar si usor de inteles pentru oricine – nu orice persoana intelege ce este aceea ”intreprindere” in intelesul dreptului concurentei.

Secundo, A trebuie sa ajunga la cunoasterea notiunii de intelegere. In acceptiunea comuna (cu alte cuvinte, in sensul pe care o persoana diligenta il cunoaste sau, cu eforturi rezonabile, ajunge sa-l cunoasca), termenul intelegere are ca si sinonime notiunile de acord, conventie, contract, pact, tranzactie[8]. Ab initio, se observa ca majoritatea termenilor folositi ca sinonime pentru notiunea de intelegere implica aproape de plano o forma scrisa, de altfel aceasta forma fiind regula in relatiile comerciale.

Prin urmare, in cadrul ipotezei propuse, o prima conditie necesara pentru ca A sa constientizeze existenta unui risc de incalcare a legii ar fi ca acesta sa realizeze ca acel acord verbal incheiat intre B si C este suficient pentru a reprezenta o intelegere anticoncurentiala. Cu alte cuvinte, si contrar caracterului de regula a formei scrise mai sus evidentiate, ceea ce A trebuie sa constientizeze este ca, in conformitate cu prevederile art. 1178 C. civ., acordul verbal dintre B si C reprezinta, in fapt, un contract, o intelegere valid incheiata conform legii[9].

Pe de alta parte, in sensul legislatiei concurentei, notiunea de intelegere este un concept mult mai vast. In literatura nationala a fost subliniat in mod limpede ca intelegerea anticoncurentiala „este un acord expres al intreprinderilor de a distorsiona concurenta printr-una din modalitatile enuntate in alin. (1) al art. 5 sau intr-o alta modalitate, similara. Intelegerea poate corespunde unei forme consacrate de contract, dar aceasta nu este o conditie pentru existenta intelegerii anticoncurentiale. […] O intelegere poate fi definita ca fiind anticoncurentiala chiar si atunci cand urmareste un obiectiv legitim sau chiar un obiectiv de interes general”[10] (subl. ns.).

Cele de mai sus au fost mentionate doar pentru a sublinia ca, in cazul in care s-ar gasi in circumstante precum cele analizate, o persoana diligenta (asadar, si A) ar avea nevoie de eforturi suplimentare pentru a intelege pana si primele dintre notiunile vehiculate de textul art. 5 din Legea concurentei.

Tertio, continuand analiza aferenta ipotezei de lucru propuse din perspectiva principiului nemo censetur ignorare legem, A trebuie sa inteleaga faptul ca legislatia concurentei interzice

• intelegerile (in sensul explicitat in cele de mai sus),
• intre intreprinderi (in sensul explicitat in cele de mai sus),
• ce au ca obiect restrangerea[11], impiedicarea sau denaturarea concurentei.

Prima facie, in ipoteza de lucru aici analizata, A ar putea ajunge la concluzia ca receptarea pasiva a unei corespondente de genul celei mai sus mentionate (un gentlemen’s agreement incheiat intre doua intreprinderi cu care A nu are nicio legatura, alta decat ca sunt membri in aceeasi asociatie) nu prezinta niciun risc de natura concurentiala.

Pentru a explicita concluzia mai sus amintita, trebuie avut in vedere ca A nu este, in sensul comun al cuvantului, o intreprindere. Ergo, A poate astfel trage de la bun inceput (chiar daca eronat) concluzia ca prevederile Legii concurentei nu i se aplica. Eroarea unei asemenea concluzii este insa una nescuzabila[12], deoarece textul de lege aplicabil specifica in concreto ca persoana fizica este asimilabila, din punctul de vedere al legislatiei concurentei, unei intreprinderi. Cu alte cuvinte, intra sub sfera obligatiei de diligenta si de informare ce incumba lui A sa cunoasca faptul ca Legea concurentei este derogatorie de la notiunea comun uzitata in acest sens si ca persoana fizica este vizata de textul de lege citat in cele precedente.

De asemenea, in masura in care nu ar realiza ca acordul de vointa dintre B si C este suficient pentru a constitui o intelegere (chiar si una licita), A tot nu s-ar putea gasi in pozitia de a invoca eroarea sa cu privire la acest fapt. Aceasta intrucat obligatia de prudenta si diligenta in informare cu privire la prevederile legale ce i se pot aplica ar fi trebuit sa duca la cunoasterea acestui fapt.

Nu credem insa ca situatia este similara in ceea ce priveste savarsirea faptei anticoncurentiale analizata in ipoteza de lucru propusa. In opinia noastra, A s-ar putea prevala de existenta unei erori de drept cu privire la riscul concurential, din moment ce niciunde in cadrul legislatiei concurentei aplicabile, pe care A putea si trebuia sa o cunoasca, nu este mentionata in terminis posibilitatea savarsirii unei fapte ilicite prin nedezicerea expresa de fapta ilicita savarsita de alte entitati.

A nu si-a manifestat acordul cu privire la intelegerea verbala dintre B si C de fixare a pretului. Cu alte cuvinte, atat din perspectiva legislatiei civile, care precizeaza ca acordul de vointa este suficient pentru existenta unei intelegeri, cat si din perspectiva legislatiei concurentei, care impune existenta unui acord expres in cazul unei intelegeri, A poate considera in mod justificat ca nu este parte la o fapta ilicita. Mai mult decat atat, A ar putea considera o atare concluzie ca fiind intarita si de faptul ca nu a dat curs intelegerii dintre B si C.

Revenind asadar la analiza faptei ce face obiectul ipotezei de lucru, observam ca desi se face vinovat de savarsirea unei fapte anticoncurentiale, constand esentialmente in receptarea pasiva a unor informatii cu privire la o intelegere de fixare a pretului fata de care este tert desavarsit, A tot nu s-ar putea prevala de necunoasterea legii, obstacolul fiind nemo censetur ignorare legem.

Pe de alta parte insa, elementul determinant pentru retinerea faptei ilicite in sarcina A, anume nedezicerea de acordul incheiat intre B si C, despre care a luat cunostinta in mod pasiv, nu este unul pe care A l-ar fi putut cunoaste in urma eforturilor impuse de obligatia de diligenta a cunoasterii legii.

Subliniem că incalcarea prevederilor reprezintă o contravenţie[13], astfel că dispoziţiile Legii concurentei se completează cu cele ale dreptului comun contravenţional, la randul lor completate de cele ale Codului penal. În acest context, avem in vedere incidenţa, in cadrul ipotezei analizate, a anumitor principii din domeniul dreptului penal.

Eroarea de drept a ajuns sa fie considerata admisibila in materia dreptului penal – asadar, in baza argumentului a fortiori, precum si a principiului a majore ad minus ea trebuie considerata admisibila si in materia contraventionalului. O valenta aparte o are eroarea privind continutul sau existenta unei norme juridice, in sensul ca aceasta reprezinta o veritabila cauza de neimputabilitate[14], mai ales atunci cand poarta asupra unei norme extrapenale[15].

Asadar, savarsirea unei fapte sanctionabile penal/contravenional este scuzabila, ca urmare a invocarii erorii de drept ce face inaplicabil principiul nemo censetur ignore legem, atunci cand eroarea poarta asupra necunoasterii imprejurarii ca natura penala/contraventionala a faptei respective nu era data de o norma penala, ci de una extrapenala.

Observam ca in ipoteza de lucru propusa, A

• era tinut de obligatia de diligenta derivand din nemo censetur ignorare legem, putand sau trebuind sa cunoasca faptul ca un acord verbal precum cel dintre B si C reprezinta o intelegere valida (aceasta putand fi, totodata, si o intelegere anticoncurentiala), precum si faptul ca prevederile Legii concurentei se aplica persoanelor fizice deopotriva;
• ca atare, nu poate invoca eroarea de drept (i) cu privire la necunoasterea faptului ca un acord verbal reprezinta o intelegere (ce poate fi la randul ei o intelegere anticoncurentiala), respectiv cu privire la faptul ca (ii) normele Legii concurentei se aplica si persoanelor fizice.

Pe de alta parte insa consideram ca, mutatis mutandis, A poate invoca eroarea de drept cu privire la savarsirea faptei, avand in vedere ca elementul determinant al acesteia, anume nedezicerea de o fapta antinconcurentiala despre care a luat cunostinta in mod pasiv, reprezinta o norma extraconcurentiala. Mai mult decat atat, conduita pe care A era tinut sa o adopte (i.e. dezicerea de fapta anticoncurentiala) nu este cuprinsa intr-o reglementare legala stricto sensu pe care A ar fi putut ajunge sa o cunoasca in urma indeplinirii obligatiei de cunoastere a legii, ceea ce face cu atat mai plauzibila aplicarea erorii de drept.

Situatia nu devine mai simpla, ci dimpotriva, in situatia in care nedelimitarea lui A de actiunile intreprinderilor B si C ar fi integrata in categoria ”practicii concertate”, celalalt element prin care poate fi incalcata prohibitia din art. 5 alineat (1) al Legii concurentei. Acest termen nu este definit nicaieri in legislatie, ci doar in practica Curtii de Justitie de la Luxemburg, care include in aceasta categorie actiuni ce conduc la coordonarea comportamentului pe piata al unor concurenti dar care nu indeplinesc elementele formale ale unui acord.

Practica concertata pare sa fie solutia legislativa data pentru tratarea unui fenomen economic si juridic – cartelurile – care poate avea forme insidoase si care poate fi, ca atare, greu de dovedit. Intentia legiuitorului (autorii tratatelor fondatoare ale Comunitatilor Europene, de la care s-a inspirat ulterior si legiuitorului roman) pare sa fi fost aceea de a cuprinde intr-o notiune legala toate comportamentele prin care operatorii economici ar fi putut evita interdictia coordonarii comportamentelor lor concurentiale. Definitia pe care o gasim in jurisprudenta Uniunii Europene este de o complexitate ce provoaca adesea dificultati de intelegere chiar si celor care se ocupa de investigarea si sanctionarea incalcarilor art. 5 alineat (1) din Legea concurentei: o formă de coordonare între cel puţin două intreprinderi care, fara a atinge stadiul unei inţelegeri propriu-zise, substituie riscurile concurentiale prin cooperarea practică dintre ele, acest fapt conducand la conditii care nu corespund celor normale de pe piaţă, avand în vedere natura produselor, importanta si numărul intreprinderilor, precum şi marimea si natura pieţei[16].

In astfel de circumstante, in ce masura se poate sustine aplicarea principiului nemo censetur ignorare legem? Suntem de acord ca subiectii de drept si mai ales operatorii economici trebuie  sa faca tot ceea ce pot pentru a lua cunostinta de continutul si intelesul normelor legale, dar aceasta obligatie trebuie sa fie interpretata in raport de cat de clara este norma legala respectiva.

In realitate, textul art. 5 alineat (1) al Legii concurentei nu cuprinde integralitatea normei legale privind interdictia acordurilor si practicilor anticoncurentiale, ci este doar baza de plecare in intelegerea a ceea ce reprezinta astfel de fapte. O intelegere completa a obigatiei ce incumba subiectilor de drept poate fi dobandita doar in baza studiului unui ”munte” de norme secundare (emise de autoritatea publica de concurenta, prin delegare legislativa), a jurisprudentei Curtii Europene de Justitie (obligatorii) si a unor indrumari de buna practica emise de catre aceleasi autoritati. Situatia nu este singulara, ci se regaseste si in alte zone ale legislatiei – de exemplu, in materie fiscala – dar nicaieri nu exista o situatie atat de atipica, in care norma legala, a carei cunoastere este, de principiu, prezumata, nu este altceva decat baza de plecare in ceea ce priveste cadrul normativ care trebuie respectat.

Concluzii

Rezulta, din considerentele si din exemplele date mai sus, ca prezumtia cunoasterii legii este o fictiune juridica ale carei consecinte, desi aparent inflexibile si insurmontabile, nu sunt intotdeauna astfel. Evident, suntem principial de acord cu faptul ca nemo censetur ignorare legem nu poate permite si nu trebuie sa permita de plano eludarea raspunderii, chiar si in cele mai aparent scuzabile scenarii[17].

Pe de alta parte insa, suntem pe deplin convinsi ca fictiunea legii, expimata in prezentul material sub forma adagiului nemo censetur ignorare legem, nu poate si nu trebuie sa reprezinte un obstacol dirimant in calea invocarii unei aparari bazate pe necunoasterea obiectiva a legii.

Aducand obiter dictum in discutie principiul rule of reason din dreptul concurentei anglo-saxon (antitrust), potrivit caruia orice analiza a unei restrictionari de concurenta trebuie facuta de la caz la caz si in contextul juridic si economic in care aceasta s-a materializat, consideram ca o aparare bazata pe necunoasterea obiectiva a legii (asadar, care are la baza eroarea de drept) poate si trebuie sa fie acceptata.

Autoritatea publica care aplica astfel de reguli, voit imprecise, pentru a acoperi o gama cat mai larga de situatii, trebuie sa tina cont, la aplicarea lor in fiecare caz in parte, de capacitatea concreta a fiecarui subiect de drept de a intelege caracterul ilegal al comportamentului sau, iar sanctiunea aplicata sa fie bazata pe o evaluare, prima facie, a acestei capacitati. O astfel de proba va fi, de exemplu, mai usor de realizat in situatia unor incalcari ale normelor legale care au mai facut obiectul unor sanctiuni, aduse, la randul lor, la cunostinta publica, precum si in cazul unor intreprinderi de talie mare, care dispun de suport de specialitate, intern si extern, fata de intreprinderi care nu dispun de astfel de resurse[18].

 

Av. Valentin Mircea

Av. Lavinia Toma-Tumbar

Av. Germin Petcu

 

 

[1]           Pentru o informare mai detaliata asupra malum in se si malum prohibitum, a se vedea, inter alia, R.A. Cass, Ignorance of the Law: A Maxim Reexamined, in William & Mary Law Review, Vol. 17, Issue 4, pp. 671-699, 1976, R.L. Gray, Eliminating the (Absurd) Distinction Between Malum in Se and Malum Prohibitum Crimes, Washington University Law Review, Vol. 73, Issue 3, pp. 1369-1397, 1995, S. Dimock, The Malum Prohibitum – Malum in Se Distinction and the Wrongfulness Constraint on Criminalization, in Dialogue: Canadian Philosophical Review, Vol. 55, Issue 1, pp. 9-32, 2016.

[2]           In opinia noastra, notiunea de cunoastere a legii trebuie extinsa, ad necessitatem, la notiunea mai cuprinzatoare de cunoastere si intelegere a legii. A se vedea si S. Gutan, Prezumtia cunoasterii legii – de la teorie la realitate (http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2007/a28.pdf ).

[3]           Incalcarea prin obiect implica existenta unei prezumtii (absolute, dupa unii autori) de incalcare a prevederilor Legii concurentei, prin obiect anticoncurential fiind inteleasa posibilitatea unei fapte de a afecta regimul concurential, chiar si atunci cand scopul urmarit nu a fost acela.

[4]           A se vedea, inter alia, si Academia Romana, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan”, Dictionarul explicativ al limbii romane, Ed. a II-a revizuita si adaugita, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.

[5]           Pentru o abordare detaliata a acestei notiuni, a se vedea, inter alia, R. Whish, D. Bailey, Competition Law, Eighth Edition, Oxford University Press, 2015, p. 85-91, A. Jones, B. Sufrin, EU Competition Law. Text, Cases, and Materials. Fifth Edition, Oxford University Press, 2014, pp. 127 – 149, F. Sandu, A.E. Balasoiu, Dreptul european al concurentei. Note de curs. Practica judiciara, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2017, pp. 12-14, D. Ungureanu, Dreptul Uniunii Europene in domeniul concurentei. Jurisprudenta recenta a Curtii de la Luxembourg, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2010, pp. 1-48.

[6]           Cu alte cuvinte, in ipoteza propusa, imprejurarea ca persoana fizica ar putea considera ca textul art. 5 din Lege nu o priveste, din moment ce textul de lege se refera la intreprinderi/persoane juridice si nu la persoane fizice, este o premisa falsa, intrucat Legea concurentei asimileaza persoana fizica unei intreprinderi.

[7]           A se vedea V. Mircea, Legislatia concurentei. Comentarii si explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012, p. 13.

[8]           A se vedea, inter alia, si M. Seche, L. Seche, Dictionar de sinonime, Ed. Litera International, 2002.

[9]           Conform principiului consensualismului, simpla manifestare de vointa este suficienta pentru ca un contract sa ia nastere in mod valabil, fara a fi necesar ca acesta sa dobandeasca forma scrisa. Pe de alta parte, conform prevederilor Legii concurentei nr. 21/1996, intelegerea anticoncurentiala (indiferent de forma acesteia) nu reprezinta un contract valabil incheiat, acesta fiind lovit de nulitate absoluta. Prin urmare, persoana mediu informata avuta in vedere in ipoteza de lucru aici analizata s-ar putea gasi confruntata cu dilema existentei sau nu a intelegerii, din moment ce legea civila spune ca simplul acord verbal este suficient pentru existenta contractului, in vreme ce legislatia concurentei prevede ca orice intelegere de a distorsiona concurenta, chiar si in lipsa intentiei de a o distorsiona, este lovita de nulitate absoluta. Ramificatiile rationamentului pot fi duse mai departe, intrucat daca persoana mediu informata realizeaza ca acordul de vointa este suficient pentru existenta unei intelegeri, atunci aceeasi persoana ar putea sa concluzioneze si ca aceeasi intelegere in fapt nu exista, fiind lovita de nulitate absoluta, ceea ce ar putea inseamna ca ea nu poate produce efecte.

[10]          A se vedea V. Mircea, op. cit, p. 30.

[11]           In unele opinii exprimate in literatura de specialitate, conceptul restrangerii concurentei are la baza o natura economica si nu juridica, el incluzand (din aceasta perspectiva) si impiedicarea ori denaturarea concurentei – a se vedea in acest sens, inter alia, R. Whish, D. Bailey, op. cit., pp. 120 – 121.

[12]          A se vedea I. Deleanu, Cunoasterea legii si eroarea de drept, in Dreptul nr. 7/2004, p. 60.

[13]              În vederea aprecierii naturii penale a sancţiunilor, trebuie luate în calcul criteriile Engel (a se vedea în acest sens cererile nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72, 5370/72, Engel & others vs. The Netherlands). Acestea sunt (i) calificarea juridică a infracţiunii/contravenţiei în dreptul naţional, (ii) natura infracţiunii/contravenţiei, şi (iii) natura şi gradul de severitate al sancţiunii pe care urmează să o suporte persoana vinovată de săvârşirea faptei. Instanţa europeană a conferit aşadar sancţiunilor cu caracter penal un înţeles mai larg, ce cuprinde şi contravenţionalul naţional (atunci când sunt îndeplinite criteriile Engel).

[14]          Potrivit art. 30 alineat (1) Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Alineatul (4) al articolului 30 Cod Penal reglementeaza faptul ca prevederile anterior citate se aplica in mod corespunzator si in cazul necunoasterii unei dispozitii legale extrapenale.

[15]               A se vedea in acest sens decizia CSJ nr. 2440/6.10.1995 (nepublicata), potrivit careia “Necunoasterea legii penale poate constitui o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, echivalenta erorii de drept, cu conditia ca faptuitorul sa ignore (in mod justificat, sa nu fi cunoscut– n.n.) acea dipozitie legala” – apud I. Deleanu, op. cit., p. 49.

[16]          Definitie stabilita de catre Curtea de Justitie initial prin decizia din cauza 40/73, Suiken Unie, din 16 decembrie 1975 si confirmata ulterior in jurisprudenta CEJ.

[17]          “Socialmente, prostia nu poate justifica periclitarea stabilitatii legaturilor contractuale. Moralmente, este legitim sa nu se acorde protectie legala atunci cand pretinsa victima a comis o greseala impardonabila, lasandu-se purtata de himere” – B. Stark, Droit civil. Obligations.2. Contrat, 3^e ed., Litec, 1989.

[18]          Astfel de aspecte sunt, de altfel, avute in vedere la individualizarea cuantumului sanctiunilor. Opinam ca solutia corecta atunci cand ne regasim in situatia unor presupuse actiuni ilegale complet noi si a unor intreprinderi care nu dispun de resurse pentru a intelege complet si corect sensul prevederilor legale este neaplicarea niciunei sanctiuni.

Nemo censetur ignorare legem si implicatiile in dreptul concurentei