Nu a existat un cartel al editurilor

Unul din cele mai mediatizate cazuri din istoria Consiliului Concurenței – sancțiunile aplicate câtorva edituri și două mari lanțuri de librării – are toate indicațiile unei erori de apreciere, unei erori de standard de probă și, nu în ultimul rând, a unei erori privind consecințele amenzilor aplicate asupra sectorului, puternic fragilizat, al editării de carte din România.

Nu reușesc să înțeleg, la capătul unei investigații care a durat 3 ani, de ce Consiliul Concurenței s-a plasat în rolul de arbitru al unei dispute de piață, în care editurile erau îmbarcate într-un rol pe care îl au de când există editarea de carte, acela al luptei împotriva pirateriei. Asociația Editorilor din România, care a fost și ea vizată de o amendă a Consiliului Concurenței, nu are decât rolul de a duce și, da, de a coordona (!) acțiunile anti-piraterie ale editurilor, care reprezintă la rândul lor, interesele autorilor.

Cazul este înțesat de anomalii, vizibile pentru oricine, chiar și profan în ale dreptului concurenței:

• plângerea formulată de către o destul de dubioasă entitate, organizată ca asociație non-profit și intitulată, absolut deceptiv, ”Asociația Educația pentru Toți Copiii”, dar care nu a dus în întreagă sa existență o singură carte la vreun copil (ceea ce multe edituri fac însă, așa cum fac Editura Curtea Veche și Asociația Curtea Veche, cu minunatele lor programe de stimulare a cititului de către copii și tineri). Practic, asociația cu acest nobil nume făcea o ”haiducie pe invers”, adică lua de la autori (plătiți deloc sau sume infime pentru operele lor), în general oameni fără mari posibilități materiale, și dădea, ieftin, la corporatiști, care au încetat curând să mai cumpere cărți, spre disperarea autorilor și panica editurilor care supraviețuiau deja greu într-un mediu economic ostil.
• faptul că ulterior afacerea derulată pe asociația non-profit a fost preluată, contra cost, de un întreprinzător considerat unul dintre ”băieții deștepți” ai pieței de carte din România, ceea ce reprezenta o concentrare economică, de competența Consiliului Concurenței în condițiile în care pragurile pentru notificarea acesteia anterior implementării erau probabil atinse (dar Consiliul Concurenței nici măcar nu a analizat în investigație acest lucru, admirabil nu-i așa?). De altfel, Consiliul Concurenței, autoritate publică care aplică și prevederile Legii nr.11/1991 a concurenței neloiale, nu a analizat nici măcar posibilitatea ca activitățile Bookster să fi fost într-adevăr posibile fapte de concurență neloială, aspect deosebit de important, esențial chiar, pentru că dacă activitatea pentru profit a asociației non-profit era ilegală, atunci demersul editurilor cel puțin legitim, chiar legal. Oricum, această analiză trebuia făcută, or ea lipsește cu desăvârșire din raportul de investigație iar domnul președinte al Consiliului Concurenței, Bogdan Chirițoiu, declara, pe 21 august 2024: ”Noi nu ne putem pronunța asupra domeniului de aplicabilitate al altor legi, dar toate legile trebuie respectate, inclusiv legea concurentei. Editurile și librăriile trebuiau să acționeze doar prin mijloace legale pentru a-și atinge obiectivele.” Domnul președinte face o mare, uriașă, eroare, pentru că fundamentul disputei dintre edituri și afacerea de împrumut/închiriere de cărți era tocmai Legea privind concurenței neloiale, de competența exact a Consiliului Concurenței. Editurile nu au acționat în instanță în principal în baza Legii dreptului de autor, care conține instrumente legale specifice, ci a Legii privind combaterea concurenței neloiale și folosind instrumentele acesteia. Consiliul Concurenței avea toată capacitatea și trebuia, deci, să se pronunțe asupra posibilei incidențe a Legii nr. 11/1991 și să dea cuvenită greutate acestei analize în procesul de deliberare care a condus la emiterea deciziei de sancționare.
• faptul că un demers care reprezintă manifestarea, asumată public (cartelurile sunt, de regulă, secrete) de către toate marile edituri din România (unele sancționate, altele nu, nu e clar pe ce criterii), a unui drept constituțional sacrosanct – liberul acces la justiție (art. 21 din Constituție) a fost considerat manifestare a unei coordonări anticoncurențiale, adică aici Consiliul Concurenței a trecut o linie roșie pe care chiar și atotputernicul Consiliu al Concurenței nu are voie să o treacă.
• faptul că nu a existat niciun fel de blocare a accesului afacerii îmbrăcate în haină non-profit la cărțile puse pe piață, cu eforturi și mari riscuri comerciale de către edituri iar afacerea a prosperat de la an la an, fără niciun impediment.

Ce a făcut deci, în acest caz, Consiliul Concurenței?

A avut o abordare rigidă a noțiunii de încălcare prin obiect, considerând că demersurile efectuate în comun față de un act evident de piraterie ar fi anticoncurențiale? Dar acesta nu a fost singurul demers colectiv al editurilor din România împotriva pirateriei? Aproape toate demersurile, derulate de peste 20 de ani, au loc în acest mod, având ca și pion principal Asociația Editorilor din România, care pentru acest scop funcționează. Ce ar fi fost atât de nou, deci? Nimic. Ce ar fi fost deosebit în abordarea editurilor față de Bookster ? Nimic iar nimeni – nicio autoritate de concurență din Uniunea Europeană – nu a contestat vreodată că lupta împotriva pirateriei se poate face în mod coordonat, ca mijloc mai eficient de apărare a unor drepturi și interese legitime.

Nu este deloc lipsit de importanță să arăt că nicăieri, absolut nicăieri în lume, nu există vreo afacere măcar similară acestui Bookster, de închiriere/împrumut remunerat de cărți, doar câteva ”genii” din România s-au gândit la asta, fără ca măcar altcineva, din România sau din străinătate, de oriunde, să se gândească să le imite, că doar ideile nu beneficiază de drepturi de autor.

Pe baza unei îndelungi și amănunțite analize a raportului de investigație, în așteptarea, deja îndelungată, a primirii deciziei de sancționare în forma sa integrală, este în afara oricărei discuții că acesta nu este un caz în care au fost identificate cu certitudine și probate atitudini anticoncurențiale, individuale sau colective.

Desigur că raportul de investigație este bazat pe modelul folosit frecvent de către Consiliul Concurenței și nesancționat (încă!) de către instanțele de judecată al abordării colective de-a lungul și de-a latul, cu extrem de puține elemente de individualizare a responsabilității pentru fiecare dintre editurile sancționate în parte, inclusiv o minimă justificare pentru editurile, aflate în situație identică cu cele sancționate, dar pentru care nu au fost aplicate amenzi.

De altfel, consider că aceasta este și părerea membrilor Plenului Consiliului Concurenței care au avut nevoie de aproape 1 lună și jumătate după audieri pentru a ajunge la concluzia aplicării sancțiunilor, în condițiile în care o deliberare are loc în mod uzual imediat fie în chiar ziua audierilor, fie în maxim alte câteva zile și discuțiile aferente.

Așa că lucrurile sunt simple pentru rezolvarea acestui caz în instanțele de judecată: Plenul Consiliului Concurenței a fost în dubiu iar principiul de drept aplicabil în orice materie contravențională, cu atât mai mult în dreptul concurenței, cu exigențele sale chiar mai ridicate, este că în caz de dubiu nu trebuie aplicată o sancțiune.