
Sindromul Stockholm în dreptul concurenței?
Sindromul Stockholm definește un comportament în care o persoană în captivitate începe să se identifice strâns cu răpitorul/răpitorii precum și cu revendicările și agenda acestora.
Explicațiile unui astfel de comportament sunt diverse și subiect de controverse dar toți psihologii sunt de acord că acesta este o anomalie și nu regula.
Cu atât mai surprinzător este faptul să descoperim că sindromul Stockholm este validat de către autoritatea română de concurență, Consiliul Concurenței în cel puțin o investigație aflată aproape de finalizare. Este vorba de investigația demarată în 2017 care privește posibila înțelegere anticoncurențială între membrii Asociației Reparatorilor Autorizați Dacia-Nissan-Renault (”ACODAREN”), facilitată de Automobile-Dacia și de Renault România, care ar fi vizat stabilirea de comun acord a unui nivel minim al tarifelor pentru reparații în relațiile cu societățile de asigurare. Surpriza a venit în acest caz în 2019 când obiectul investigației a fost extins și cu privire la chiar societățile de asigurare vizate de înțelegerea anticoncurențială.
În termenii sindromului Stockholm, Consiliul Concurenței pretinde că victimele înțelegerii anticoncurențiale ar fi de fapt, la rândul lor, facilitatori ai acesteia. De ce? Pentru simplul fapt că ar fi acceptat existența înțelegerii anticoncurențiale și ar fi acceptat condițiile impuse de aceasta.
Precizez că noțiunea de ”facilitator” a fost creată prin practica Comisiei Europene și confirmată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-o cauză de acum faimoasă – AC Treuhand – cu referire la o entitate care deși nu este în aceeași piață cu societățile sancționate pentru înțelegere anticoncurențială contribuie într-o manieră decisivă la reușită acelui cartel. Este vorba de o excepție de la principiul că o înțelegere anticoncurențială se derulează, logic, între concurenți, cu obiectivul de a putea sancționa în acest fel ceea ce sunt, în realitate, complici ai făptuitorului, cu depășirea neajunsului că în dreptul contravențional al concurenței nu există și nu poate exista noțiunea de complice. Ca orice excepție, aceasta este de strictă interpretare și nu orice societate, care se intersectează cu participanții la o înțelegere anticoncurențială devine automat participant la aceasta, din această postură. Dimpotrivă, atunci când este vorba chiar de cei vizați de către înțelegerea anticoncurențială, calitatea de victimă a acestora primează – ar trebui să primeze – în fața oricărei alte calificări, având în vedere că tot Curtea de Justiție a Uniunii Europene recunoaște dreptul la despăgubiri al victimelor faptelor anticoncurențiale, ca un drept fundamental al acestora.
Având în vedere cele de mai sus, Consiliul Concurenței este pe punctul de a trece Rubiconul în cazul menționat mai sus, prin includerea în categoria făptuitorilor a societăților de asigurări, care au fost rațiunea de a fi pentru înțelegerea realizată la nivelul ACODAREN. Practic, dispare granița dintre făptuitori și victime iar tot cadrul legal promovat de Uniunea Europeană și implementat în România în vederea facilitării recuperării de către victimele faptelor anticoncurențiale a prejudiciilor suferite cade în derizoriu. Pe acest model, oricine încheie acorduri comerciale cu participanții la o înțelegere anticoncurențială, va fi acuzat alături de aceștia. Cumpărătorii ar trebui să facă în permanență o verificare atentă a conformării furnizorilor lor cu regulile de concurență și să înceteze raporturile comerciale imediat ce bănuiesc că ar putea exista un cartel?! În condițiile în care orice înțelegere anticoncurențială presupune materializarea acesteia față de cei vizați și în măsura în care cei vizați sunt, la rândul lor, întreprinderi, acestea vor putea fi, în egală măsură, ținute ca fiind vinovate. Extrem de dur!
Există o cheie pentru a desluși această abordare a Consiliului Concurenței, deosebit de dură: cei care, în cunoștință de cauză, acceptă existența unui cartel, în loc să reclame înțelegerea anticoncurențială Consiliului Concurenței, nu vor mai putea spune că sunt victime, ci doar făptuitori.
Este o abordare îndrăzneață dar care, aș îndrăzni să spun, nu ar rezista, cel mai probabil, la testul unei întrebări la Curtea de Justiției a Uniunii Europene. Între dreptul la despăgubiri și efectul util al aplicării normelor de concurență, CJUE ar înclina balanța în favoarea dreptului la despăgubiri, câtă vreme efectivitatea (care este un criteriu calitativ, nu cantitativ) se obține oricum prin sancționarea autorilor principali ai încălcării iar o obligație de a denunța fapte anticoncurențiale nu există în sistemul actual de drept.
Să auzim de bine!
Sorry, the comment form is closed at this time.