Oltchim, o obsesie nationala

Oltchim este cu siguranta o mare intreprindere dar, mai mult de atat, este o adevarata obsesie nationala. Nu este, din pacate, si o mandrie nationala.  Mass-media, mediul public si chiar multe discutii private au fost acaparate in ultimul an de dezbateri furtunoase – dar  destul de sterile – cu privire la viitorul acestei mari companii care trebuie sa fie – nu-i asa ? – luminos, ca doar este o mare companie de stat. Oltchim este pe toate buzele, a facut obiectul disputelor electorale si chiar al unei incercari esuate de privatizare cu accente de melodrama si pare sa concentreze la maxim, inca, energiile si gandurile decidentilor si analistilor. Pana cand si de ce oare ?
Nu as fi ridicat aceasta intrebare daca nu vedeam cum in grupul larg al comentatorilor pe acest subiect nu intra si o publicatie economica serioasa si respectabila cum este Ziarul Financiar printr-un editorial semnat de dl. Sorin Paslaru.Astfel, in numarul de astazi, 26 februarie 2013, al publicatiei, dl.Paslaru preia si dezvolta ideile dlui Petru Ianc, fost director in Ministerul Economiei (intre noi fie vorba, unul dintre cei care ar fi trebuit sa ghideze, in trecut, compania de stat Oltchim spre prosperitate), idei aparent “revolutionare”, menite sa rezolve aproape miraculos framantata soarta a combinatului valcean.Zice domnul Ianc ca Oltchim este, de fapt, o companie europeana si, ca atare, ar trebui, nici mai mult nici mai putin, sa fie luata in grija directa de catre insasi onorabila Uniune Europeana. Uniunea ar trebui “sa sprijine companii cheie de a caror mentinere pe piata depinde dezvoltarea economica a UE.” prin intermediul unui “Fond de Redresare industriala” (?!!), similar Fondului European pentru Stabilitate, care se raporteaza la sistemul bancar.  Pentru a nu persista in eroare, asa cum se intampla in articol, precizez ca actualul Mecanism European de Stabilitate (ESM) sau antecesorul acestuia – European Finanical Stability Facility (EFSF) – nu au salvat nicio banca ci sunt concepute ca mecanism de salvare in caz de urgenta a unor state.  Pana acum orice sprijin catre institutiile financiare se facea prin intermediul statelor membre ale Uniunii Europene si doar recente au avut loc discutii in sensul unei interventii directe a ESM.  
Mergand mai departe, zice articolul mentionat ca nu numai Oltchim ar trebui sa intre sub pulpana ocrotitoare a Comisiei Europene ci si companiile din grupul Mechel, de exemplu (cum, ca acestea sunt in proprietate privata ?). Mai mult, fondul de redresare industriala ar putea sa se ocupe si de privatizarea Postei Romane sau a CFR Marfa.  Cu alte cuvinte, obsesia nationala sa sufere un upgrade, la nivel de obsesie europeana. Sau, cum spune dl.Paslaru la final (nu imi dau seama daca este opinia Domniei sale sau il citeaza pe dl.Ianc), “oalele se vor sparge nu numai in capul administratiei de la Bucuresti, dar si in acela al comisarilor de la Bruxelles. Vrand-nevrand”. Ca doar UE are experienta in domeniu prin BERD si prin Banca Europeana de Investitii, zice articolul. Care experienta ? A propos, BERD nu apartine Uniunii Europene, ci unui grup mult mai larg de state iar BEI, care  este  intr-adevar a UE, acorda imprumuturi, pe proiecte, nu salveaza intreprinderi in dificultate.”Solutiile” avansate de dl.Ianc denota necunoasterea evidenta a mecanismelor de functionare si a competentelor Uniunii Europene, de exemplu in ceea ce priveste ajutorul de stat si ceea ce poate face Uniunea Europeana, in baza tratatelor constitutive. Astfel, desi invoca salvarea unor banci prin interventie publica, ca precedent in justificarea ideilor sale, aceasta s-a facut prin resursele financiare ale unor state membre – Marea Britanie, Germania, Olanda s.a – nu ale Uniunii Europene care nu a avut decat, eventual, rolul de a aproba, prin Comisia Europeana schemele de ajutor de stat aferente. Mai mult, ceea ce spune dl.Ianc denota o neintelegere fundamentala a functionarii economiei de piata, a rolului unei intreprinderi si a ceea ce inseamna privatizarea.  Aceasta din urma, ar fi, in opinia dlui. Ianc, marcat, probabil, de experienta unor privatizari din trecut, doar un mod de a ceda controlul unor “monopoluri de stat” unor firme de stat din alte tari membre ale UE.  Domnia sa ignora faptul ca, de la 1 ianuarie 2013, Posta Romana nu mai are monopol pe niciun serviciu. CFR Marfa nu mai este de mult monopolist. Oltchim nu este nici el monopolist, cel putin din perspectiva importului facil de produse similare cu ale sale.  In egala masura este ignorat faptul ca la privatizare se pot prezenta mari companii private din tari ale Uniunii Europene sau din alte zone.Oltchim este cu siguranta o societate mare si destul de importanta pentru economia romaneasca. Dar viitorul sau este intunecat si extrem de nesigur, nu fiindca nu ar fi avut piata ci deoarece a fost prost si neglijent administrata si spoliata cu orice ocazie posibila.  Nu a ajuns acolo unde este din ghinion sau datorita unor forte economice adverse mult prea puternice, ci din ratiuni pur interne.  Oltchim este un colos dar este unul cu picioare de lut.  Pana la urma, marele combinat din Valcea nu este reprezentativ pentru economia romaneasca prezenta si este foarte greu de crezut ca poate reprezenta viitorul. Asta in conditiile in care industria manufacturiera se muta din ce in ce mai mult din Uniunea Europeana catre zone cu costuri mai reduse, in primul rand ale fortei de munca, aflate la est sau sud de Romania.  In acest context un colos poate rezista doar daca este extrem de eficient sau extrem de inovativ, investind constant si masiv in cercetare. Sau amandoua.  Este Oltchim in vreuna dintre aceste situatii. Nu este.  Și atunci ce poate face Uniunea Europeana, in locul nostru ? Sa injecteze banii Uniunii – mai putini si necesari pentru activitati mai importante – in sustinerea artificiala in viata a unor companii ineficiente din Romania sau din alta tara membra ?Dincolo de faptul ca are capitalul detinut in majoritate de stat, Oltchim este o companie ca oricare alta. Adica este supusa rigorilor economiei de piata si nu este asezata pe vreun piedestal decat in ochii nostalgicilor campionilor nationali creati inainte de 1989 si tinuti in viata dupa 1990, fara a li se cere sa fie eficienti si cu adevarat campioni in industriile in care operau (pentru contra-exemple, a se vedea colosi din Cehia sau Polonia care au devenit forte regionale).  Mi se pare incorect faptul ca atatia plang soarta “nedreapta” a Oltchim, in vreme ce mai nimeni in spatiul public nu deplange soarta miilor de intreprinderi mici, mijlocii si mari care sufera si ele efectele crizei economice (in unele cazuri si ale propriei ineficiente). De ce acestea ar fi mai putin importante ? Daca o societate de talia Oltchim, dar privata, ar fi fost in situatia acesteia, am fi asistat la acelasi iures si la aceleasi lamentari.  Retragerea Nokia din Romania, cauzata de problemele unui colos privat in plina prabusire nu a provocat nici pe departe aceleasi dezbateri.  A creat mai degraba un fel de furie impotriva unui evenimet ale carei cauze nu se aflau in Romania si care nu mai era nici macar in puterea de decizie a firmei Nokia.  De altfel, ceea ce s-a intamplat la Jucu ar fi trebuit sa fie un semnal puternic ca intr-o economie de piata trebuie sa fii mereu eficient si competitiv si ca, in asenta performantei si a bunei administrari, caderea poate veni rapid iar uneori ea nu mai poate fi oprita.Este trist ca ne agatam in continuare de vechi simboluri ale economiei nationale, in loc sa tragem linie, sa intreprindem ceva si sa creem noi forte economice, in sistem privat si adaptate unei concurente acerbe, la nivelul pietei interne a Uniunii Europene si la nivel mondial.  Nu putem construi viitorul economiei romanesti cu fata intoarsa spre trecut, plini de nostalgii si fara a da atentie firmelor private care au potentialul de a prelua stafeta si de a se dezvolta.  Falimentul, fara a fi un prilej de bucurie, nu este sfarsitul unei lumi cat mai degraba inceputul unei lumi noi, o ocazie de o lua de la capat. Din punctul de vedere al economiei in ansamblu, falimentul inseamna stoparea folosirii ineficiente a resurselor (bani, materii prime, forta de munca etc) si alocarea acestora unor activitati noi care pot genera profit.Chiar si in cazul concret al Oltchim, probabil ca anumite activitati pot continua, in mod profitabil dar incercarea de a salva intregul colos nu are mari sanse.  Decidentii ar trebui sa actioneze pragmatic, cu gandul la oamenii de acolo si la ce se mai poate face, in mod realist, nu in incercarea de a ingheta timpul si de a pastra Oltchim asa cum era.  Aici este obsesia si aceasta este de nerealizat, cel putin in conditii normale de piata si de rentabilitate. Trebuie sa trecem mai departe, sa invatam lectia si sa evitam sa mai avem Oltchim-uri in viitor (din pacate, mai exista companii care ii pot impartasi soarta in prezent).
PS: daca in cazul Oltchim ar fi fost posibilitati de relansare, la carma sa ar fi fost numit, in procedura de insolventa (o oaza de respiro pentru combinat) un manager iscusit, cu experienta in salvarea si punerea pe picioare a unor intreprinderi private, nu un lichidator.  Semnalul dat nu este chiar incurajator pentru viitor atunci cand, in loc de doctor, este chemat preotul…